Doi titani ai literaturii române

Este vorba de marii scriitori Paul Goma și Zaharia Stancu (ambii născuți în luna octombrie), care au reușit să înscrie pagini notorii pe firmamentul literaturii române.

Paul Goma (n. 02.10.1935, satul Mana, județul Orhei, Basarabia, d. 20.03.2020, la Paris), scriitor și militant anticomunist român, stabilit la Paris, este, poate, cel mai cunoscut disident din timpul României comuniste și unul dintre cei mai cunoscuți scriitori postbelici. Este al doilea fiu al unei familii de învățători români.
Odată cu cedarea Basarabiei fostei URSS, în urma Pactului Molotov-Ribbentrop, familia Goma s-a refugiat în România. Paul Goma s-a arătat din tinerețe animat de un spirit contestatar, declarând că persecutarea sau escamotarea unui cetățean rentează pentru putere numai dacă rămâne necunoscut. În mai 1952, elev în clasa a X-a a liceului „Gheorghe Lazăr” din Sibiu, Goma a fost convocat și reținut la Securitate, după care a fost exmatriculat din toate școlile din țară, deoarece susținuse în școală cauza unor persoane anchetate și arestate sub acuzația de anticomunism. A reușit, totuși, să se înscrie la liceul „Radu Negru” din Făgăraș, pe care l-a absolvit în iunie 1953. În 1954, a susținut simultan examene de admitere la Universitatea din București, filologie română, și la Institutul de literatură și critică literară „Mihai Eminescu”. A reușit la amândouă, dar a ales Institutul. După înăbușirea revoluției maghiare din 1956 de către trupele sovietice, în luna noiembrie a aceluiași an, Goma și-a predat în semn de protest carnetul de membru UTM. A fost arestat în noiembrie 1956, acuzat de „tentativă de organizare de manifestație ostilă”, fiind condamnat, în martie 1957, la doi ani de închisoare corecțională, pe care i-a executat la închisorile Jilava și Gherla. În 1971, a fost propus pentru a fi exclus din Partidul Comunist Român, din cauza publicării integrale a romanului „Ostinato” în Republica Federală Germania, pe care cenzura i-l ciopârțise în țară.
În 1977, Goma a reușit să trimită la postul de radio occidental Radio Europa Liberă o scrisoare deschisă în care cerea Guvernului României respectarea drepturilor omului în țara sa. Scrisoarea a fost difuzată de postul de radio. În consecință, a fost permanent urmărit, apoi arestat și bătut de Securitate. Însă, fiind bine cunoscut în Occident și repertoriat de organizația neguvernamentală împotriva încălcării drepturilor omului, Amnesty International, nu mai putea fi judecat și condamnat fără a stârni proteste în străinătate. La 20 noiembrie 1977, Goma, împreună cu soția și copilul, au fost decăzuți din cetățenia română și expulzați în Franța. Ajunși la Paris, au cerut azil politic. Aici și-a continuat lupta împotriva regimului comunist de la București și a conducătorului lui, Nicolae Ceaușescu. Ca reacție la activitatea sa anticomunistă, a fost ținta unui atac cu colet-capcană și a unei tentative de asasinat, puse la cale de regimul Ceaușescu.
A publicat la Editura de Stat pentru Literatură și Artă romanul „Ostinato” și a debutat la revista „Luceafărul” cu povestirea „Când tace toba” (1966). În vara anului 1967, a trimis în occident prima variantă, necenzurată, a romanului „Ostinato”. După 1989, i s-au publicat și în România o parte din cărți, i-au apărut articole în revistele „Vatra”, „Familia”, „Timpul”, „Jurnalul literar” ș. a. În 2002, Paul Goma a publicat eseul „Săptămâna roșie 28 iunie – 3 iulie sau Basarabia și Evreii”, în care descrie „atrocități comise de populația neromână (în special, evrei) în timpul retragerii trupelor și administrației române din Basarabia și Bucovina, de după ultimatumurile sovietice din iunie 1940”.

Zaharia Stancu, prozator, poet român, director de teatru și publicist, membru al Academiei Române, laureat al Premiului Herder, al Premiului de Stat, se naște la 5 octombrie 1902, în comuna Salcia, județul Teleorman – moare în 5 decembrie 1974, la București.
Fiul țăranilor Tudor și Maria Stancu Mitroi, după absolvirea claselor primare (1915), a fost ucenic la o tăbăcărie, argat, vânzător de ziare, ajutor de arhivar la judecătoria din Turnu Măgurele, funcționar în capitală (1922-1923), unde se și stabilește. Urmează, o vreme, cursurile Facultății de Litere și Filosofie a Universității din București. Debutează, ca ziarist, în „Victoria” (1920), iar ca poet, în același an, la „Adevărul literar și artistic”. Mai colaborează la „Săgetătorul”, „Universul literar”, „Gândirea”, frecventează cenaclul „Zburatorul”, precum și acela condus de Mihail Dragomirescu.
Debut editorial cu volumul „Poeme simple” (1927), premiat de Societatea Scriitorilor din România (SSR). El însuși un fanatic al publicisticii, scoate revista „Azi” (1932-l934) și, împreună cu Constantin Clonaru, „Lumea românească” (1937-l939). Este, de asemenea, redactor la ziarul „Credința” (1934), secretar de redacție și reporter la „Tempo” (1936), director al „Revistei române” (1941). A ocupat și funcții de conducere în Societatea Scriitorilor de la București, inclusiv cea de președinte al SSR, s-a implicat plenar și în activitatea politică, fiind un militant al luptei pentru aspirațiile de libertate ale poporului său.
Volumele de poezii, romanele sale, „tălmăcirile” din Esenin, „Antologia poeților tineri” și atâtea alte opere fac din Zaharia Stancu un scriitor de prima linie, angajat cu pasiune în mișcarea literară și socială. O parte din proza sa a fost tradusă în toate limbile importante ale globului.

Natalia LUNGU,
bibliotecară la Liceul Teoretic „Dimitrie Cantemir”, or. Cantemir