Amintiri din seara de Crăciun și din seara de Sfântul Vasile

În spațiul Carpatin-Dunărean, tradiţiile și obiceiurile de Crăciun și Anul Nou sunt o adevărată “opera vie“ a creației populare, ce au luat ființă în adâncul istoriei și, din fericire, s-au păstrat până în prezent. Bunăoară, în satul Șamalia, raionul Cantemir, unul din obiceiurile principale ale Crăciunului este colindatul, mai denumit și “Florile dalbe”. De regulă, la colindat merg doar băieții şi flăcăii, care vin să vestească lumii întregi despre nașterea Domnului Iisus Hristos. Cu timpul, însă, în cetele de colindători s-au strecurat şi fete, iar astăzi, cu regret, la colindat merg doar copiii.Prin obiceiul micuţilor de a merge cu colindul şi celor mai mărișori – cu Steaua, se vesteşte Naşterea Domnului. Colindele de iarnă sunt texte rituale cu conţinut religios închinate Crăciunului, după care urmează Anul Nou. Majoritatea colindelor încep cu formula „Steaua sus răsare” , evocând astfel momentul când, la naşterea, în orașul Bethleem, a pruncului Iisus, s-a ivit pe cer steaua care i-a călăuzit pe cei trei regi magi la locul naşterii. Colindătorii primesc de la gazde colaci, dulciuri, nuci, fructe, mai rar – bani, care se crede că aduc noroc şi belşug în casa gospodarului.
Ca și în alte sate, la Șamalia s-a mai păstrat și obiceiul “mersul cu icoana”, tradiţie, respectată cu sfinţenie, ce simbolizează un fel de colind al preoţilor:însoțiți de copii, ei intră cu icoana Naşterii Domnului din casă în casă, binecuvântând creștinii, gospodăriile, vitele, orătăniile. Obiceiul în sine e vestirea marilor bucurii – Naşterea Domnului, Botezul Mântuitorului. De Bobotează, se sfințesc apele, întreaga natură se înnoieşte. Preoții mai susțin că tradiţia umblatului cu icoana reprezintă un fel de slujbă în afara bisericii, o slujbă săvârşită pe uliţele satului.
Dincolo de colind, umblatul cu icoana, în Șamalia se mai obișnuiește, ca în Ajunul Crăciunului, gospodarii să taie porcul. Sacrificarea acestui animal are o rânduire aparte şi aici nu e nimic întâmplător. În ziua fixată, dis-de-dimineaţă, gospodarul, cu alți barbați (rude, vecini) prinde porcul, îl culcă pe o parte, iar cel mai priceput îi înfinge cuţitul în gât, astfel încât gaura să nu fie mai largă decât lăţimea lamei cuţitului (pentru a evita scurgerea de sânge). Se spune că persoanele miloase/slabe din fire nu trebuie să asiste la acest proces, pentru că, cică, astfel, porcul moare mai greu, iar carnea nu va fi bună. Se mai spune că porcul nu trebuie să fie jelit.
În Ajunul sărbătorii, gospodinele din Șamalia – cele mai în vârstă, alături de care – și neveste mai tinere – coc colaci, hulubași şi Crăciunei, răsuciți în formă de cifra opt neîncheiată. De altfel, și în alte sate femeile casei respectă cu sfințenie această tradiție. După cum îmi povestea Elena Ghibuleț, locuitoare a sătucului Crăciun, pe lângâ tradiționalele găluște, răcitură și friptură de porc, gospodinele împletesc Crăciunei, câte unul dintre care va fi pus la icoana casei, menținându-se acolo până la Paște, când bărbații îl vor îngropa în prima brazdă, pentru a avea roadă bună în acest an. În alte sate, aceștia sunt ţinuţi la icoană până la Bobotează, iar în altele – împărţiţi vitelor. Majoritatea bucatelor de Crăciun sunt preparate din carne de porc, ceea ce simbolizează dorinţa de a avea un trai îmbelşugat. Tradiţional se servesc friptură şi cârnaţi de porc, sarmale, răcituri, bătute, peşte, precum și fructe, dulciuri şi vin roșu, alte băuturi. În unele localități se păstrează şi obiceiul de a servi, în ziua de Crăciun, mămăligă, căreia îi sunt atribuite conotaţii magice.
După trei zile de Crăciun, gospodarii încep pregătirile pentru seara Sfântului Vasile, când așteaptă cetele de urători – Hăitul celor mici, Plugușorul celor mai mărișori și Plugul Mare (flăcăi și vârstnici). Tradiția uratului în seara Sfântului Vasile a apărut acum câteva mii de ani, la strămoşii noştri traci (mai numiți și daci-n.n.). În satul Șamalia, s-au mai păstrat câteva variante ale urăturii din seara de 13 ianuarie, cu care cetele de băieți merg în seara Sfântului Vasile la rude, bunei, nași, cumetri şi mahalagii, la gospodarii ce poartă numele Vasile. Iată cum începea urătura în satul Șamalia:Aho, aho, copii şi fraţi,/Staţi puţin şi nu mânaţi,/Lângă boi v-alăturaţi/Şi cuvântu-mi ascultaţi: /Asta-i seara lui sântu Vasile,/Care-o așteptăm de-un an de zile./Ia-n poftim de vă treziți/Ca să nu ne bănuiți/Ia-n poftim de vă sculați/Ca să nu vă supărați/La ureche zurgălăi/Și la dreapta-colopoței/Faceți roată, măi flăcăi/Și strigați cu toții: Hăăi, hăi!/S-a sculat mai an bădica Traian,/Pe ochi negri s-a spălat/La icoane s-a nchinat/În grajd a alergat/A încălecat un cal laur,/Cu nume de Graur,/Cu şaua de aur,/Cu frâul de mătasă/Cât viţa de groasă,/Cu coama de argint/De ajungea până la pământ./Mânaţi, măi: Hăi, Hăi! Ş-a pornit la arat,/La arat şi semănat./Brazdă neagră răsturna,/Grâul roşu semăna,/Cu boroana boronea,/Grâu-n urmă răsărea,/Cu graparul grapa,/Grâu-n urmă înspica./Mânaţi, măi:Hăăi, hăi!…
Urmează narațiunea despre întregul ciclu agricol – secerat, treierat, măcinatul grâului la moară, după care, gospodina – A cernut un sac/Şi-a făcut un colac,/Un colac mare rotat/Pe piatra morii măsurat/Cu dulceață îndulcit/Pentru noi plugari gătit./Roată, măi, să se-audă peste văi: Hăăi, hăi! …De urat v-am mai ura,/Dar nu suntem de ici-colea,/Suntem de la Ciuca-Buca,/Unde-i mămăliga cât nuca/Şi-o păzesc 12 cu măciuca./Când să iau o fărâmitură/,Mi-a tras unul o despicătură/ Mi-au sărit toţi dinţii din gură! / Opriți plugul, măi flăcăi,/Mai dați fân la cei plăvani – La anul şi la mulţi ani!
…Mă întorc în timp și-mi apare în fața ochilor, o zi de Crăciun cu ger și multă zăpadă, când, noi, copiii satului, cu trăistuța la sold, cu cușma trasă pe ochi, făceam pârtie printre troienele unduite pe sub gardurile gospodarilor de crivățul din ajun, pentru a deschide poarta, și a le cânta colindul nostru, “Florile dalbe”. Era un altfel de Crăciun, îmbrăcat în blană naturală de zăpadă, scufundat în miros de copturi și bucate tradiționale și îmbrățișat de colinde și cânt bisericesc. Mă văd pe mine, un copil de 8-10 ani, alături de vecinul Mitea lui mama Vasâlca, sora Marusea, savurând cu nesaț magia sărbătorii, a acelui colindat cu “Florile dalbe”, de care se bucurau nespus de mult gospodarii, ce ne întâmpinau cu bucurie, întrebându-ne “de-ai cui sântem”. Îmi vine greu, ba chiar imposibil, să uit acele sărbători, scârțîitul zăpezii de sub picioare, gerul ce ne îmbujora obrajii, acel fum cuminte, ieșind din hogeagurile caselor, “urcând în sus alene”, acel clinchet de clopoței ce punea stăpânire pe satul meu din valea dragă, împodobit și el cu cușmă albă…Eram atât de bucuroși și fericiți că eram bine sănătoși, că mergeam, din casă în casă, vestind Nașterea Domnului, pe drum întâlnindu-ne cu alte cete, grupuri de băieți și fete vesele. Simt și acum gustul dulciurilor primite în dar de la gazdă, torbele și trăistuțele noastre îngrelându-se de la o mahala la alta, până când, obosiți, ne aciuam pe la casele cui ne are, în locul nostru pornind cu „Viorașul” cei mai mari, cărora le apărea mustața, ei zicându-și, cu mândrie, flăcăi, vizitând casele gospodarilor, cu precădere, ale celor care aveau fete mari, bune de măritat. A doua zi de Crăciun, flăcării organizau Horă (Jocul mare), unde, de regulă, “se puneau la cale” viitoarele căsătorii, ce urmau a fi “legiferate”, în toamnă…
Stau acum, uneori, și mă întreb: de ce atunci, când sătenii mei erau mai sărăcuți, fără palate, apartamente prin capitală, 2-3 mașini personale, cu care să plece de cel puțin o dată pe an la odihnă la munte sau la mare, așteptau cu atâta bucurie colindătorii, or, dacă cetele de colindători ocoleau casa, se supărau nevoie mare, iar acuma mai rar cine nu închuie porțile de metal de la gardurile înalte de piatră, și dezleagă, în noaptea de Crăciun, câinele? Iar dacă și le permit unor cete să intre în curte, nu au răbdare să asculte până la sfârșit colindul? De ce se ascund în casă și ies doar la final, zgribuliți și grăbiți să închidă cât mai repede ușa?..
…Aceste gânduri îmi roiesc prin minte, nu-mi dau pace, mă frământă în ajunul sărbătorilor de iarnă, pe care le așteptăm cu toții, dar de care, nu știu cum, parcă nu ne bucurăm cu adevărat. Au pierdut din farmecul lor de altă data. Și e mare păcat.

Ion DOMENCO