Anii se scurg, dar adevărata dragoste nu se stinge

Fiece an de căsătorie reprezintă un motiv de sărbătoare. Nu trebuie să aşteptaţi să treacă an după an pentru a face o petrecere sau pentru a oferi partenerului un cadou. Fiece aniversare are o semnificație aparte, orice an trăit alături de cea mai dragă ființă e o adevărată fericire: fie nunta de bronz, de oţel, de cristal, de argint, de rubin, după care, la 50 ani – de aur, cel mai mult sărbătorită, cu mult fast, ca un simbol al unei casnicii rezistente, precum şi al unei vieţi îndelungate. Urmează nunta de smarald, apoi, la 60 ani de căsătorie – nunta de ametist, povestea căreia îndeamnă la cumpătare, piatra fiind întotdeauna asociată cu măsura cumpătării, înțelepciunii, cu refuzul excesului.
Este un simbol al fericirii, trăinicia căsniciei, a unor relații de dragoste, respect și prețuire față de cel de alături. Asemeni eroilor acestui crochiu despre soții Pavlenco, binecunoscut cahulenilor. Conaționalii noștri, care au creat și păstrat cuiburi demne de urmat de către tineri, constituie, de bună seamă, mândria urbei. Soții Ion și Maria Pavlenco au parcurs o cale lungă, cu urcușuri și coborâșuri, cu bune și cu rele, cu speranțe și dezamăgiri, dar au rezistat tuturor încercărilor, ajungând la acest jubileu semnificativ de 60 ani de căsnicie, la nunta de ametist. Au rezistat, deoarece și până acum sunt atenți și grijulii unul față de celălalt, iar în ochii lor mai poți citi aceeași scânteie a dragostei sincere, pure. Când i-am rugat să-mi povestească câte ceva despre copilăria, adolescența lor, chiar dacă au făcut acest lucru fără prea multă satisfacție, am înțeles că am în față o veritabilă legendă, un model de consacrare, dăruire de sine.
…Toți șase, unul mai mic decât altul – Raisa, Ion, Elena, Victoria, Faina și Mihail – au crescut din dragostea nemărginită a tatălui, Vasile Pavlenco, rămas de unul singur, soția Eudochia fiind prematur secerată de foamete, odată cu mezinul Nicolae de numai trei ani. În satul Găvănoasa, Cahul, au trecut prin multe greutăți. A lucrat ca ajutor de tractorist în sovhozul „Pobeda” din Vulcănești, alături de tatăl său. Au supraviețuit muncind din zori până-n noapte, alături de adulți, la arat, cosit, treierat. Nu mă duce mintea și capul cum am rezistat, oftează Ion Pavlenco.
N-a fost mai ușor nici destinul familiei Dudnic din Vladimirovca, părinții Mariei, Gheorghe și Anastasia. Au educat șase copii: Simion, Afanasie, Ion, Gheorghe, Mihail și Maria. Mama, își amintește Maria, a fost o femeie blajină, bună la inimă, neînfricată ași zice, căci n-am văzut-o niciodată cu lacrimi în ochi, tânguindu-se. Mână în mână cu tata, au muncit, au strâns fărâmitură cu fărâmitură și au reușit să ne scoată pe toți din nevoi, din foametea care secera oamenii ca spicele. De multe ori părinții ne dădeau nouă ultima bucățică, chiar dacă ei nu mâncau cu zilele…
„Tata era cumpătat, liniștit, avea mare grijă de copii, care erau pentru el cea mai mare fericire. Am dus-o greu, dar am fost uniți, ne ajutam reciproc. Părinții munceau zi și noapte, noi aveam grijă unul de altul, de casă. Iată așa, cu grijă și răbdare, am trecut peste toate, până când viața a luat o altă întorsătură, noi am început să mergem la școală, să dăm o mână de ajutor părinților”…
După ce a absolvit patru clase în sat, Maria a mers la școala din Găvănoasa, unde l-a și întâlnit pe Ion. Apoi, după ce au terminat școala, drumurile lor s-au despărțit: Ion a plecat la Vulcănești, iar Maria – la Școala Pedagogică din Cahul, după absolvirea căreia lucrează ca învățătoare de clasele primare în satul Ursoaia. Întâmplarea a făcut să se întâlnească cu Ion în satul vecin, Moscovei, unde fusese transferată, iar viitorul soț lucra la stația de mașini și tractoare din colhoz. Dar nu pe mult timp, căci tânărul specialist este trimis la cursuri de constructor, apoi își urmează studiile la tehnicumul de construcție. Acești ani de zbucium necontenit nu putea dura la nesfârșit, întâlnirile și despărțirile se perindau, dar acestea au consolidat și mai mult fiorul dragostei sincere a tinerilor, care la 20 octombrie 1960 au decis să-și lege, pentru totdeauna, destinele.
S-au transferat la Cahul: Maria – ca pedagog la școala-internat, iar apoi – la școala medie nr.2; Ion este angajat diriginte de șantier la Asociația de construcție, continuându-și, concomitent, studiile la Institutul Politehnic, pe care-l absolvește în 1971. A urmat cursuri de calificare la nivel unional, după care activează timp de 17 ani în calitate de arhitect-șef al raionului Cahul. Incredibil, dar e fapt: 35 de ani a condus Direcția de construcție și reparație Cahul, de unde a și fost petrecut la odihna binemeritată.
Soții Pavlenco au crescut și educat doi copii – Anatol și Tatiana. În familie a dominat mereu o atmosferă caldă, prietenoasă. Orice lucru l-au făcut cu dragoste, din toată inima, au făcut carte, pentru a se pregătit de viață. Feciorul a terminat școala-internat cu mențiune, continuându-și, concomitent, studiile la facultatea de matematică a Universității „M. Lomonosov” din Moscova. A urmat facultatea de energetică a Universității Tehnice din Chișinău, actualmente este președintele consiliului SA „Făuraș”. Fiica Tatiana a făcut facultatea de drept la USM, activând ani buni ca procuror în Procuratura Generală a RM, ulterior devenind avocat. De menționat că, pe lângă activitatea de bază, copiii iubesc și artele frumoase: Anatol e dansator și pictor, Tatiana a îndrăgit muzica.
Revenind la soții Pavlenco, trebuie menționat faptul că ei au meritat pe deplin distincțiile de stat pentru muncă îndelungată și prodigioasă. Chiar fiind la pensie, ei continua să fie activi: de curând, Ion Pavlenco, decorat prin decret prezidențial cu ordinul „Gloria Muncii”, a editat o monografie a familiei – „Copacul viguros al vieții mele”.
Când i-am întrebat în ce constă, totuși, trăinicia, fericirea vieții conjugale, mi-au răspuns într-un glas: „Nu știm, am trăit și noi ca toată lumea bună, am muncit, ne-am respectat reciproc, am fost devotați unul celuilalt. Ne-am crescut cum am știut copiii, le-am dat tot ce am avut mai bun. Așa ne-a fost destinul, nu ne pare rău de nici o filă din biografia noastră comună, care s-a derulat ca într-un film, cu un final fericit”.
Pentru fiecare, au mai spus, aceasta e o taină numai de ei știută. Principalul e să păstrezi aprinsă torța iubirii reciproce, să iubești viața așa cum este, să nu trișezi, să nu te lași pe tânjală, să nu disperi, ci să zâmbești mai des și mai mult. Precum au făcut-o și o fac soții Ion și Maria Pavlenco, cărora le dorim din suflet ani lungi de viață și multă sănătate.

Serghei JERNOVOI,
Cahul