Casa lui Victor Bocancea în 1940 (situată peste drum de Biserică)
Cimişlia

O plimbare imaginară prin istoria recentă a orașului Cimișlia (II)

Toți au fost arestați și duși în închisoarea din orașul Penza, de unde nu s-a întors nimeni…
Pe peretele bisericii e instalată, de asemenea, o plăcuță pentru a aminti urmașilor despre tragedia celor 23 de bărbați, condamnați pe motive inventate de organele sovietice și exterminați în lagărele lor de moarte.
Ne facem cruce în fața acestui lăcaș pătimit, pe care comuniștii sovietici nu aveau ochi să-l vadă, ca și pe celelalte din raion, cu toate că n-au îndrăznit să-l închidă , căci mereu prigoneau credința și pe slujitorii de culte, și, întorcându-ne cu fața înainte, unde avem să mergem, să întoarcem capul în dreapta, spre actuala Casa Teritorială de Asigurări Sociale (strada Sfânta Maria).
Aici, până în 1940, au trăit gospodari de viță aleasă: Constantin și Doica Grigoriev cu cei doi fii ai lor, Pantelimon și Mihai. Erau bine informați, cu capacitatea de a analiza situația, de a prevedea urmările schimbării puterii. Știau atitudinea sovieticilor față de oameni gospodari, pe care îi numeau „culaci”, „exploatatori” și „dușmani ai poporului”. Și-au dat seama că nimic bun nu-i aștepta și s-au refugiat in România. Doar că n-au putut lua toate bunurile și le-au zidit într-un perete din subsolul masiv al casei. Doica toată viața visa vesela scumpă și bogată, ascunsă la plecare, dar, venind în 1980 în Cimișlia, n-a îndrăznit, de spaima organelor sovietice, măcar să înceapă vorba despre acest lucru….
Și dacă facem câțiva pași în dreapta de la Casa teritorială, în față apare un drumușor ce duce spre Muzeul de Istorie, Etnografie și Artă. Să știți că și în clădirea principală a Muzeului este istorie…
Până în 1940, aici a fost școala lui Tudor Vizireanu. Una din cele șapte școli românești din Cimișlia. Dar puterea sovietică nu iubea oameni cărturari cu capacitatea de a gândi, a judeca. Ei puteau să fie piedici în realizarea planurilor sale. Trebuiau oameni docili. Și fiindcă toți intelectualii erau activi în viața politică, Vizireanu este acuzat de naţionalism şi deportat, împreună cu soţia Eugenia şi cu fiicele Lidia şi Maria, în Kazahstanul de Sud. Va deveni acolo colhoznic și-l vor vedea cimișlienii noştri, tot deportați, făcând chirpici… Puterea sovietică așa vedea rolul intelectualilor basarabeni…
Să ne întoarcem la Casa teritorială de Asigurări Sociale și mergem de la colțul ei în sus pe stradelă până la intersecția cu altă stradelă. Acolo, a doua casă din dreapta, din fața noastră, acum frumoasă, renovată, unde locuiește Valentin Chiperi, a trăit, până la 13 iunie 1941, Grigore Losețchi cu familia.

Haralambie SAMBURSCHI, preotul bisericii din Cimişlia

El a fost omul care întruchipa pentru sovietici adevăratul „dușman al poporului”. Avea mare avere, mulți copii și multe „păcate”. „Păcatele” constau în aceea că era, în primul rând, un mare gospodar, adică „culac”. El avea două case, 32 de hectare de pământ, o plantație de viță-de-vie, patru cai, două căruțe, 49 de oi, o vacă, inventar și mașini agricole. Avea familie numeroasă: 10 copii. Șase erau deja căsătoriți și cinci dintre ei trăiau separat (doar fiul Ilarion cu soția mai trăiau în casa părintească). Un muncitor era angajat tot anul, iar în sezonul lucrărilor agricole mai erau angajați 5-6 țărani. Deci, era „exploatator”.
Dar a mai fost și primar de Cimișlia de trei ori: în anii 1931-1933, când la putere era Partidul Național–Liberal, în anii 1935-1936, ales pe lista Partidului Poporului (partidul lui Averescu), și în 1937 – iar de la Partidul Național–Liberal. Deci, a fost membru al partidelor „burgheze”.
Și un „păcat” considerat de sovietici foarte mare: a fost credincios! Din 1938 și până în august 1940, a fost și staroste la Biserică! Aceasta nu întrece toate celelalte, dar nu se iartă!
Și, dacă mai pui și faptul că era „un periculos ofițer în rezervă al Armatei Române”, cum scria în caracteristica sovietului sătesc din 5 noiembrie 1940 secretarul Aptecari Moisei Solomonovici, apoi, la 9 iunie 1941, tot el, dar de acum în funcția de președinte al sovietului sătesc Cimișlia, Grigore Losețchi devine un „criminal” desăvârșit în ochii organelor sovietice.
Și atunci, calea lui poate fi doar spre Ivdellag, unde sunt duși toți basarabenii de „teapa lui”!
Iar familia i-a fost deportată în Kazahstan.
Numai că, având o viață zbuciumată, foarte activă de cetățean, de gospodar, de primar, de tată, nu i-au ajuns puteri să îndure și umilința ce-l aștepta. La 22 noiembrie 1941, el moare de inimă, în închisoare, fără a ajunge să-și audă sentința, chiar dacă intuim care ar fi fost ea, fără a oferi călăilor plăcerea de a-și bate joc de dânsul pană la capăt… Inima e una și nu putea îndura mulțimea de batjocură…
Ne aplecăm capul cu pietate și… ne întoarcem în fața Bisericii ca să mergem înainte, mai departe spre strada Vasile Alecsandri.
Ne oprim lângă barul „Mirabela”. Ridicăm ochii și privim clădirea cu două caturi, în subsolul căreia se află acest bar. Acum e veselie mare aici, cântă mereu muzica, clienții au dispoziție. Dar pereții acestei case au auzit și altă „muzică”: bocete îndelungate în îndepărtatul an 1941. Este vorba despre o tragedie dublă, despre tată și fiu, ambii supuși represiunilor în iunie 1941.
Vasile Hristov era de naționalitate bulgar, starea socială – „culac”. Din informațiile sovietului sătesc, semnate de președintele Truș Dionis Vasilievici și de secretarul Aptecari Moisei Solomonovici, aflăm că „el avea în centrul târgușorului Cimișlia o casă cu două etaje, cu 6-7 odăi, 33 de hectare de pământ, 5 hectare de livadă, 4 cai, o pereche de boi, două căruțe, mai mult de 20 de oi, teasc și alt inventar agricol. Era „un mare exploatator-culac”, folosea munca angajaților: trei – permanenți și 4-5 – în sezon. A fost membru al Partidului Național–Liberal și ales, din partea acestuia, primar, deținând mandatul în anii 1925-1926.
Cu învinuirea de „activitate contrarevoluționară” este amplasat în Ivdellag NKVD, regiunea Sverdlovsk. Acolo moare, la 7 decembrie 1941.
Tot acolo ajunge și fiul său, Petru, învățător la școala din Cimișlia, arestat de asemenea în iunie 1941 din motive politice. Deci, pentru faptul că a fost ofițer al Armatei Române, notar în primăria din Cenac și membru al Partidului Național–Liberal, este condamnat la cinci ani de muncă silnică în lagărul de corecție prin muncă din Ivdel. Dar moare în anul 1943. Diagnoza: insuficiență cardiacă și tuberculoză pulmonară.
Aici se termină strada, dar nu și istoria oamenilor care au locuit pe ea…Sunt doar câteva exemple, o descriere parțială, desigur. Căci atrocitățile săvârșite de sovietici în Cimișlia și în Basarabia întreagă, cu nemăsurată sălbătăcie, sunt fără număr. Pentru ce au suferit acești oameni? Au plătit chiar cu viața! Pentru să erau harnici, cu deosebite capacități, activi la ei acasă? Au venit oameni străini, din alt stat să-i condamne pentru fapte legale?!
Iată de ce se impune să ne cunoaștem adevărata noastră istorie!
Și să nu uităm, să nu uităm!
Și să cadă frumos frunzele toamnei și ploile ei, acoperind casele, străzile, dar nu și memoria…
Și să ne zburde copiii gălăgioși cu râs frumos, dar fără suferințe în viață!

Anastasia BALMUȘ,
cercetătoare voluntară