Poetul care a definit o generație

„Două lucruri sunt imposibile în viață: a vedea cu ochii pe Dumnezeu și a povesti dragostea”
(Adrian Pănescu)

Adrian Păunescu (născut pe 20 iulie 1943 în Copăceni, județul Bălți, decedat pe 5 noiembrie 2010, la București) a fost un poet, eseist, director de reviste, publicist, textier, traducător și om politic român. Adrian Păunescu a definit o generaţie, cu cenaclul „Flacăra” şi cu versurile sale, a rămas un nume în viaţa publică şi politică în întreg spațiul românesc.
Și-a petrecut copilări la Bârca, în judeţul Dolj, a absolvit Colegiul Naţional „Carol I” din Craiova, ulterior studiind filologia la Universitatea din Bucureşti. A debutat ca poet în 1960, iar din 1973 a condus revista „Flacăra”, care a exercitat o atracţie indiscutabilă asupra tineretului şi a vieţii publice din România. E destituit din fruntea revistei în iulie 1985, în acea perioadă el devenind cunoscut şi pentru criticile la adresa puterii, un exemplu fiind poemul „Analfabeţii”, publicat în 1980, în „Flacăra”.
Adrian Păunescu a fost unul dintre cei mai prolifici poeți români contemporani. Talentul său poetic a fost apreciat de mulți critici literari importanți, precum Șerban Cioculescu: „Păunescu este cel mai mare poet social de după Tudor Arghezi”, iar Eugen Simion îl consideră „ultimul mare poet social român”.
În anii ’70, Adrian Păunescu a devenit o figură importantă în mass-media românească. Numeroși muzicieni din genurile rock și folk, pe care autoritățile comuniste îi puteau considera „subversivi”, au fost lansați sau promovați de Păunescu prin recenzii ori prin introducerea lor în Cenaclul „Flacăra”.
Sute de tineri menționau următoarele: „Ne place de Adrian Păunescu, deoarece a fost unul dintre marii poeți pe care Romania i-a avut, dar mai ales cunoscut pentru concertele pe care le dădea cu cenaclul „Flacăra”. Critica literară a relevat „structura nobilă” a creației sale poetice, cu „Ultrasentimente”, volum ce a impus, după cum certifică Aurel Martin, „un poet de netăgăduit talent, înzestrat cu harul de a transfigura realitatea cotidiană și, într-un fel, de a demistifica, stabilind (ca orice artist autentic) relații noi între fenomene sau între om și lumea înconjurătoare, răsturnând, dacă e cazul, înțelesuri vechi, propunând în locu-le altele inedite, și umplând cu eul său omniprezent spațiile Universului”.
Paradoxul purității edenicului cuplu este conjugat în versuri grațios-tensionate și de mare originalitate: La-nceputul lumii noastre delirante, / Când pământul se ținea de soare încă, / Sau cu-o mare și cu-o Africă adâncă, / Oh, doi tineri au ieșit frumos din plante. // Ea – dintr-o șerpească iederă și-a tras / Trupul ca o ceață, ca o amețeală. / El – dintr-un stejar făcut-a primul pas / Dat afară de o sevă inegală („Geneza”).

Natalia LUNGU,
bibliotecară, LT „Dimitrie Cantemir”, or. Cantemir