Profesorul Alexandru Tecuci, o istorie încă vie a Cahulului -

„Cine nu are bătrâni, să și-i cumpere”, spune un străvechi proverb românesc. Dar cine are, să-i iubească și să-i prețuiască așa cum se cuvine, căutăm să-l parafrazăm noi astăzi, când gândul și inima ne zboară la distinsul profesor Alexandru Tecuci, unul dintre ultimii „mohicani” pe care îi mai are Cahulul.

„Învățătorul tuturor învățătorilor”[1] s-a născut la Văleni, județul Cahul, la 1 septembrie 1933, în familia Mariei și a lui Ion Tecuci, o familie de țărani vrednici și gospodari, cu rădăcini adânc înfipte în istoria locului. Copilăria, care ar fi trebuit să-i fie fericită, alături de ceilalți copii de vârsta sa, i-a fost puternic marcată de ororile celui de-al Doilea Război Mondial, care cuprinsese și această parte a lumii. Astfel, în chiar primele zile de război, și-a pierdut doi dintre frații mai mari, întâi pe Gheorghe, de 16 ani, iar mai apoi pe Petrache, ultimul sfârtecat, împreună cu alți consăteni, de un obuz rătăcit de tun.

„Neluând în seamă aceste evenimente, socot că am avut o copilărie fericită… Am trăit copilăria așa cum am putut, dar a fost frumoasă, că am lucrat la grădinăria colhozului, unde am udat un an întreg două parcele de orez și recolta pe care am luat-o mama a păstrat-o cu mare sfințenie, să nu fie socotită dușman al poporului”, va nota acesta la anii senectuții[2].

Tot mama este cea care insistă să fie trimis la școala din sat, deși era în plină perioadă de război. În 1940, cu toate că terminase clasa I, când au venit rușii, a trebuit să o repete, de această dată în limba rusă. „Apoi au venit românii, cum se spune în istoria falsificată sovietică, și iar m-au trecut în clasa I. Am mai avut niște întreruperi cu foametea din 1946-1947 și, când am terminat clasa a șaptea la școala din satul natal, m-am trezit matur, fără să știu farmecul copilăriei”.[3]

Din toamna anului 1951, este elev al Școlii moldovenești nr. 2 din Cahul (actualul Liceu Teoretic „Ioan Creangă”), pe care o va absolvi în 1954. Este o perioadă frumoasă din viața sa, o perioadă asemuită cu „un zbor cosmic”, în care a avut parte de profesori minunați, de niște „oameni cu suflet mare, ca Serghei Suicimezov, Ambrosii Cernobrisov, Anastasia Almazov, Maria Vaculenco, Efimia Bâstrițchi, Taisie Culbeci și încă mulți alții, care mi-au mângâiat copilăria cu multă grijă părintească. N-aș dori să minimalizez contribuția directorului școlii, Semion Tesler, care în anul de absolvire, 1954, a fost la căpătâiul finalizării adolescenței mele prea târzii”.[4]

După terminarea școlii, se înscrie la Universitatea de Stat din Chișinău, Facultatea de limbă și literatură moldovenească, pe care o va absolvi în anul 1959. „Anii de studenție, cei mai fericiți, dar și cu cele mai dramatice întâmplări. Noi, veniți de la țară, de la pământ, setoși de carte, ne-am apucat să străbatem labirintele științei”.[5]

Aflând că filologul Vasile Coroban este un foarte bun cunoscător al istoriei literaturii, împreună cu alți colegi, a organizat un protest și a cerut ca acesta să le fie profesor de literatură clasică românească. Dorința nu le-a fost îndeplinită, însă, pentru atitudinea lor, au fost citați drept „naționaliști moldo-români” și declarați dușmani periculoși ai poporului (stenograma secretă a ședinței plenarei Comitetului Central al Partidului Comunist al Moldovei din 22 septembrie 1959).[6]

În 1959, Alexandru Tecuci termină Universitatea de Stat, lucrarea sa de diplomă, „Analiza literară a ciclului ˂1907˃ de Tudor Arghezi”, constituind un model de analiză literară, valabil și în zilele noastre. „Studiul diplomantului Tecuci, aprecia coordonatorul tezei sale, profesorul universitar Ion Osadcenco, este rezultatul unei serioase cercetări științifice, al unei munci foarte încordate. Harnicul diplomant a folosit un număr considerabil de izvoare critice, începând de la cronicari și terminând cu cele mai recente articole din ziare. Izvoarele literare (…) nu doar înfrumusețează bibliografia lucrării, ci sunt folosite și comentate cu o deosebită acribie științifică”.[7]

Cu toate acestea, în ciuda excepționalei sale lucrări, care i-ar fi deschis ușa unei cariere universitare, inclusiv posibilitatea înscrierii la doctorat, după demiterea profesorului Vasile Coroban și acuzele aduse grupului de studenți, nici Alexandru Tecuci, nici vreunul dintre colegii săi nu au mai fost opriți la catedră.

Printr-un concurs fericit de împrejurări, lucrarea, scrisă cu alfabet chirilic, a fost recuperată de autor și păstrată cu sfințenie de acesta. Poate, cineva, într-o bună zi, se va învrednici a o tipări și a o reda publicului larg, așa cum s-ar cuveni unei lucrări de o asemenea valoare literară…

În ultimii ani de studenție, avea să o reîntâlnească pe Suzana Zgherea, fosta sa colegă de la școala din Văleni, atunci studentă și ea la Institutul din Tiraspol. Iată cum își amintește momentul respectiv: „Eram cu Ion Ababii, el era un băiat frumos, îndrăzneț, dar nu și „sățios”. Eram cu el în parc pe o bancă. Trecea o tânără drăguță, în mână cu un strugure alb-auriu și Ion, în șagă, îi zice: Domnișoară, nu ne dai și nouă câteva bobițe din strugurașul ista atât de dulce, că o să-l visăm la noapte? Ea s-a oprit, s-a uitat la noi și zice: Da, eu pot să vi-l dau și pe tot. Am intrat în vorbă și eu și parcă simțeam ceva cunoscut, dar eram mai timid și îmi era oarecum să întreb. Până la urmă, a întrebat Ion cum i-i numele și, când am auzit Suzana, am îndrăznit să întreb dacă nu-i din Văleni. Și atunci ne-am găsit că am fost colegi”.[8]

Nepoată a primarului din Văleni, Suzana fusese deportată, împreună cu părinții și bunicii, în Altai (Siberia). „Pe bunelul soției mele, când l-au ridicat, socru-meu de mai târziu lucra învățător și învăța prin corespondență la școala pedagogică din Cahul. A aflat de deportare și a fugit tocmai în Transcarpatia. A stat mult acolo. Dar într-un sat din vecinătate îl întâlnise pe un sătean de-al lui. Acela lucra ca milițian, l-a văzut și l-a pârât. Dar a reușit să fugă. Mai apoi, a venit și a lucrat la construcția hidrocentralei de la Dubăsari. Pe urmă a plecat în părțile celea unde era soția cu copiii. Erau la vreo șaizeci, până la o sută de kilometri. Le-a făcut chemare și i-a luat la el”.[9]

Suzana s-a întors din Siberia în anul 1956, „numai cu surioara și mama, buneii rămânând să zacă în pământ străin. La Văleni nu s-au întors. Toată averea agonisită cinstit și cu sudoare a fost prădată tot de acei care i-au luat tâlhărește, fără anchetă și judecată din casă… Calea Suzanei spre învățătură era barată. Cu chiu cu vai, a fost primită la Tehnicumul tehnologic din Chișinău, ca abia mai târziu să-și poată face studiile la Institutul Politehnic”.[10]

La 4 august 1959, Alexandru Tecuci este angajat, dar nu pentru multă vreme, cum avea să se dovedească ulterior, ca redactor de limbă moldovenească la Cancelaria Consiliului de Miniștri al Moldovei. „Am lucrat cinstit, cu dăruire față de cuvânt, dar nu știu nici până azi din ce cauză am fost concediat. Știu un singur lucru, jignitor, că atunci, de 8 martie 1960, când femeilor de la Consiliul de Miniștri li s-au pus flori pe masa de birou, eu am primit vestea că voi fi eliberat din post, scriindu-se în cărticica de muncă „Eliberat conform cererii”. E minciună. Eu cerere n-am scris. Știu numai că șeful Cancelariei Consiliului de Miniștri, Luca Diacenco, m-a compătimit și mi-a zis: „Ce să facem? Dumneavoastră nu sunteți specialist”.[11]

Nu era specialist el, Alexandru Tecuci, cel care terminase cu notă maximă Universitatea, cel care scrisese mai multe articole pe temă de limbă și literatură, cel care stăpânea limba română (moldovenească pe atunci) mai bine decât cei mai mulți dintre membrii Cancelariei…

A fost o lovitură dintre cele mai grele pe care i le-a administrat soarta. La 16 martie 1960, își încheie „socotelile” cu Cancelaria Consiliului de Miniștri și revine la baștină, la Cahul. Unde este privit cu suspiciune și neîncredere. După mai multe încercări de a-și găsi ceva de lucru, cu susținerea șefului secției raionale de învățământ, Vasile Curalov, este numit profesor de limba română la școala rusă din satul Moscovei, apoi șeful Cabinetului Metodic de la secția raională de învățământ. Aici va activa până la sfârșitul anului de studii 1961, când i se va aduce la cunoștință că nu mai este acceptat de conducerea Ministerului Învățământului…

În 1960 se căsătorise cu Suzana Zgherea, proaspătă deținătoare a diplomei de inginer, cu care în ultimii doi ani ținuse legătura mai mult prin corespondență, aceasta lucrând la Chișinău după absolvirea facultății. Despre acel fericit eveniment din viața sa își amintește și astăzi cu multă emoție: „Odată a venit ea cu un fost coleg din clasa noastră, Gheorghe Botică. Am mai discutat noi ceva și zice Gheorghe: Măi Alexandre, trebuie să vă căsătoriți. A mai spus ceva și a plecat în grabă. Eu rămăsesem ca năucit. Atunci Suzana îmi spune direct: Măi Săndică, eu vreau să mă căsătoresc cu tine. Mă cere Gheorghe Vodă, poetul, colegul nostru de clasă, mă mai cer și alții, nu pot scăpa de ei, dar vreau să mă mărit numai cu tine”.[12]

Suzana i-a fost mai mult decât vrednică soție și tovarășă de viață: i-a fost o prietenă devotată, care i-a stat alături, l-a sprijinit și susținut în toate demersurile sale până în ultima sa clipă. I-a dăruit doi copii minunați, care i-au moștenit talentul pentru pictură (Virgiliu, stabilit la Chișinău, absolvent al facultății de pictură de la Școala de Arte Frumoase din Tallinn (Estonia), și Cezara, absolventă a Academiei de Arte din București, unde este stabilită în prezent).

(Va urma)

Ionel NOVAC

[1] Nicolae Todosă, Și-n vecie să nu moară, Brazdele și Valea Dragă, Ed. Adriga-Vis, Chișinău, 2019

[2] Alexandru Tecuci, Autobiografie (manuscris, 07.07.2006)

[3] Idem

[4] Ibid

[5] Ibid

[6] Revista „Basarabia”, nr. 2, 1993, pag. 175

[7] Ion Vicol, „Catedra profesorului Tecuci”, în „Literatura și Arta”, nr. 33-35 din 29 august 2013

[8] Nicolae Todosă, op. citate

[9] Idem

[10] Gheorghe Botică, O întâlnire peste 40 de ani, în „Moldova Suverană”, nr. 150 din 20 iulie 1991