Ca o scrisoare pentru poetul Petru Botezatu

Și totuși, lucrurile se potrivesc, se aranjează mai firești când pornesc de la sine. Așa, parcă din senin, m-am pomenit că vorbesc cu săteanul meu, poetul Petru Botezatu. Îmi spuneam mie ca să audă și el despre săteanca noastră, bunica lui, țața Zamfira. Când cânta, plângeau dealurile. Și când cântau alții, ea plângea cu dealurile ei. Cântecul ei era oarecum altfel, al acestor locuri, era al nostru, românesc.
Eu nu am făcut nimic deosebit în scrisul meu, că nici nu am căutat să fac alta. Am adunat ce am putut și cum am putut din cele ale celor de rând, de unde vin și unde am rămas. Cât am lucrat, am ocupat diferite posturi de la cel de lucrător cu sapa până la director al întreprinderii de stat; am fost ales deputat în primul Parlament. Dar le-am avut ca post de lucru și nu de domnie. Unii au mult, uneori chiar tare mult. Nu mă supără că au, mă bucură. E altă vorbă cum, de unde și ce au. Poate că uneori unii dintre ei sunt mai săraci decât cei cu o felioară de pâine. E greu din cele multe să poți avea ceva atât cât are el, cel cu o felioară de pâine, pâinea lui, muncită din greu. El e cu ea din același aluat și de pe aceeași vatră, împreună ajunși: ea – pâinea omului și el – omul pâinii.
Ea, țața Zamfira venea de acolo, din inima României. Era din Oltenia (așa și îi ziceau în sat, olteanca), fiică de morar. A fugit cu un basarabean, Gheorghe Botezatu, angajatul morarului. Plecase cred că din dragoste. Dar cântecele, pe care parcă le aud, erau lacrimi de dor de cei de acasă. Un dor care nu a ațipit nici zi, nici noapte, cât a trăit. Apoi a venit străinătatea cu războiul, au adus atâta moarte și jaf, înjosire a tot ce era aici românesc. În vremea foametei, a rămas singură cu cinci copii mici.
Aș vrea s-o cauți, să cauți urmele ei. Nu prin arhive, ci s-o cauți în cel mai sacru loc. Să întrebi dealurile noastre, văile, mormintele. Le vei găsi doar vrând să fii ca ea; să poți să treci greul ei ca să lași acestui loc cântecele tale, pline de dor, să lași neamului copiii tăi, teferi, voinici.
Personal, am căutat ce înseamnă a simți… simțirea românească. Nu am găsit nimic în dicționare. Or fi scris ei cândva, marii clasici, dar eu nu știu. Și mi-am zis: da ce aș gândi, ce aș spune eu. Cred că acesta e răspunsul: a simți românește înseamnă să-ți fie drag tot ce-i frumos în astă lume, dar nimic mai mult în locul la al tău, cel drag și românesc.
De la o vreme încoace, a uitat lumea de scrisori. Și totuși eu cred că ele vor rămâne și atunci când vor trece multe. Chiar și la capătul lumii oamenii și le vor lua cu ei. Așa cugetând despre ceva, m-am trezit că îți povesteam despre bunica ta, căreia eu îi spuneam țața Zamfira. Despre ea și altele ce ne-au fost aproape. Și tot așa, parcă mi-a zis cineva că ar fi firesc să le las într-o scrisoare. Încerc s-o fac.
Mă bucur că pe ea, cântecul ei, l-au trezit dealurile, văile noastre, într-un copil din copiii ei. Cine ar fi putut să lase atâta cât ea, prin cei cinci copii scăpați vii din foamete, boli, goliciune, umilință? Toate au fost scrise cu foc și pară, dar și cu nădejde în ce a avut mai drag și sfânt, în chinuitele suflete ale copiilor ei pentru cei ce vor veni în urma lor.
Să ajungi cu multe cărți nu-i ușor. Dar să rămâi ca ea (neștiuta) într-un strop de veșnicie, cu tot ce ai fost, într-un strop al veșnicii noastre, nu poate fi puțin. O picătură de simțire românească. Toate cele frumoase să-ți fie dragi, dar nimic mai mult în locul la al tău – drag, scump, natal.
De unde vine poetul, de ce aș vrea să nu se uite de ea. Căutându-i mormântul, va putea mai ușor să se găsească, să ajungă și să rămână. Încă copil am tras cu ea sapa, am murit și am înviat din morți. Am rămas cu datoria să las să nu se uite, pe aici, prin mamele celea a trecut calea vieții noastre și păcat ar fi să nu fie dusă mai departe așa cum au lăsat-o ele.
De ce cartea mea se cheamă „Valea Dragă”? Ea e valea dragostei buneilor, străbunilor mei. Valea a fost făcută ruină, dar n-au putut s-o omoare în noi și durerea ei nu m-a lăsat să plec (sau să caut altceva). Ea mi-a spus pe cine și unde să-l caut (găsesc). Rănile ei. Din tine (Vale Dragă) a pornit odată/ cărarea vieții mele/ spre toate cele dragi.
Aș vrea să-ți mai spun și despre un tânăr (un copil), Ion a Teclei. Nu mai era nici unul dintre noi ca el. La sfârșitul lecției, el putea repeta întocmai ce a vorbit învățătorul. În 1944, odată cu venirea sovieticilor, împreună cu alți tineri, a fost făcut învățător. Avea copiii din clasa a doua. Aici trebuia să fiu și eu să repet anul școlar neterminat din cauza războiului. Dar eu în anul școlar 1944-1945 nu am fost nici o zi la școală. Mama singură nu avea cu cine-i lăsa pe cei doi frați ai mei – Ilieș și Petrică. Iarna, în februarie, s-a născut și sora. O ajutam pe mama, aveam grijă de vite. Colegii mei trecuseră în clasa a treia când m-am dus și eu la școală. Învățătorul Ion a Teclei murise de boala tifosului în iarna trecută. A murit, dar lumea și acum știe ce copil cu dar se născuse, ce om bun era.
Când mă întâlnesc cu poetul Petru Botezatu, fiul lui Ionică Botezatu (copilul țaței Zamfira) și al Olicăi a lui Grigore al lui Mihail Păstru, căzut pe front, văr cu Ion a Teclei, caut cu toată nădejdea să-l găsesc măcar cu ceva pe acel copil neuitat de cei cu care a trăit. Dacă nu la înfățișare, măcar din cele ce avea el mai mult ca alții, să vină să-l ajute. Aș vrea să-l ajute toate de aici să le poată reuși pe cele bune și să le dea un pic de veșnicie, pentru cei ce vor duce calea noastră mai departe. Pornind să-i căutăm pe aceștia, vom da peste urmele altora cu care cântau și au plâns dealurile și văile noastre. Să adunăm nu doar nume și date arhivistice, ci stropi de suflet, de bucurie și durere, că din ele am fost și rămânem noi, oamenii, Măria Sa Viața.
Păcat ar fi să ne depărtăm de Dumnezeu, nu vom reuși nimic, dar uitând de ei (uitarea e o faptă rea!), Stăpânul Cerurilor va primi lauda adusă Lui doar ca ceva fățarnic. Dumnezeu a pus în țărna trupului nostru suflet din sufletul Său. Pe el se ține zidirea noastră. Țața Zamfira venea din inima României. Dincoace de Prut, era durerea sufletului Țării, pământul ei înstrăinat. Cu ea acest loc o ține la pieptul lui.

Nicolae TODOSĂ,
Andrușul de Sus, Cahul