Oameni care au fost: Constantin Reabțov – 100 de ani de la naștere (II)

În toamna lui 1944, majoritatea pedagogilor basarabeni (cadre didactice, preoți, funcționari publici, savanți) și-au părăsit vatra, refugiindu-se peste Prut. Nu însă și Constantin Reabțov, care, împreună cu soția sa Daria, au ales, printre cei puțini, să rămână pe loc. Reîntorcându-se de la cursuri, lucrează ca învățător în satul Roșu, apoi e transferat în funcția de director la școala medie din Crihana Veche și, ulterior, la Andrușul de Jos, unde activează între anii 1952 și 1959. Mai apoi, timp de trei decenii, va lucra la Școala Pedagogică din Cahul, unde a predat limba și literatura română.
Anii de foamete 1946-1947 l-au „prins” la Crihana Veche, unde, ca director, împărțea câte 200 de grame de pâine fiecărui elev care frecventa școala. „Veneau părinții la școală, aducându-i pe cei de cinci-șase anișori, rugându-ne să-i primim în clasa întâi pentru că „tare se mai trag la școală”, cum declarau ei. Pentru noi era clară această dorință. Oamenii jinduiau să primească feliuța de pâine pentru a-și feri odraslele de moarte”. Nu trebuie uitat nici faptul că unii părinți își trimiteau și copiii de 15-16 ani la școală, în clasa a III-a sau a IV-a, numai ca să poată primi această rație…
Chiar și la mulți ani după aceea, Constantin Reabțov vorbea despre foamete în culori sumbre și nu putea să-și stăpânească emoțiile. „Tata a descris această tragedie a basarabenilor, o foamete artificială organizată de sovietici pentru a-i înspăimânta, teroriza și a-i face pe oameni să intre în colhozuri. El povestea despre acest fenomen cu glas încet, dar se simțea că în suflet el fierbea, mai ales când povestea cum mureau copiii, femeile, bătrânii, dar mai ales când se referea la moartea copiilor”, spune Valentin Reabțov.

La rândul său, Anatol Ciobanu, membru corespondent al AȘM, referindu-se la distinsul pedagog cahulean, afirma că „în asemenea condiții de vid intelectual autohton, de luptă pe viață și pe moarte cu foametea, de spaimă permanentă de a nu fi sacrificat pentru un cuvânt, o opinie, un gând în discordanță cu regimul – în asemenea circumstanțe și-a desfășurat activitatea pedagogică intelectualul, talentatul și omul de bună credință Constantin Reabțov”.
Din 1946, a început să colaboreze la Radioul moldovenesc, polemizând în cele mai acute probleme ale timpului. Este perioada în care bântuia „teoria” despre două limbi est-romanice diferite (moldoveneasca și româna), când nu erau editați clasicii literaturii române, lipseau programe și manuale adecvate de limbă și literatură română.
Cum totul nu ar fi fost de ajuns, Constantin Reabțov a trebuit să treacă și prin calvarul deportărilor din 6 iulie 1949, când părinții, fratele Gicu, socrii și cumnații, dintre care unul numai de 18 ani, invalid din copilărie, au fost deportați în Siberia. Unicul frate, Gicu, și socrul său Ștefan, au decedat în Gulag. Nu s-au mai întors acasă nici alți doi cumnați ai săi.
Chiar și el, împreună cu soția Daria și fiul Gheorghe, acesta în vârstă de numai trei anișori, figurau pe lista deportaților. Dar cum soții Reabțov erau în plină sesiune de vară (Constantin la Institutul Pedagogic din Tiraspol și Daria la Institutul din Bălți, unde studia franceza și geografia), iar mai apoi, peste trei zile s-au întâlnit la… Odesa, când s-au întors la Cahul, valul deportărilor trecuse. Au rămas însă pe drumuri, pentru că întreaga avere a părinților, casele acestora, le-au fost confiscate de puterea sovietică.
„Profesorul Constantin Reabțov, pe tot parcursul vieții sale, a militat pentru tezaurul cel mai scump – limba română: în 1957-1958, participă la discutarea oficială a ortografiei; în 1961, începe să organizeze la Școala Pedagogică din Cahul conferințe privind cultivarea limbii cu participarea savanților filologi de la Academia de Științe a Moldovei și de la Universitatea de Stat a Moldovei, în frunte cu academicianul Nicolae Corlăteanu; în 1989, se află pe baricadele luptei pentru alfabetul latin, pentru „legislația lingvistică”, pentru dreptul de utilizare a întregului patrimoniu cultural românesc (istoric, lingvistic, științific, etnografic, folcloric etc.) în școlile naționale de toate gradele”, afirma același Anatol Ciobanu.
La rândul său, vorbind, la aniversarea a optzeci de ani de la naștere, despre perioada în care se analiza proiectul noii ortografii moldovenești, academicianul Silviu Berejan îl prezenta astfel: „Deși tânăr încă, era deja o persoană cu autoritate binemeritată în învățământul din zonă. Poseda o limbă română cu adevărat aleasă, ce se impunea și prin vigoarea neobișnuită a celui ce o mânuia. Ei bine, Constantin Reabțov făcea parte dintr-o cu totul altă pleiadă de vorbitori ai limbii române: el nu numai că nu se jena câtuși de puțin că vorbește românește, ci, din contră, promova cu ostentație o limbă de înaltă cultură de care se mândrea, dând dovadă de un curaj neobișnuit și etalându-și cu demnitate harul de vorbitor cu care l-a înzestrat natura și anturajul cultural anterior. Vorbea inspirat despre limbă ce provoca o satisfacție estetică neobișnuită. Vedeam cum exuberanța sa juvenilă îi cucerea pe toți cei ce-l ascultau. Își exprima gândurile într-o română impecabilă, clar și convingător, și sunt aproape sigur că atunci nimănui dintre cei prezenți nu-i venea în cap să-i reproșeze că nu vorbește „moldovenește”.

Așa cum am precizat anterior, din septembrie 1959 și până la pensionare, a predat la Școala Pedagogică din Cahul. Era un profesor foarte iubit de către elevii săi, care îl apreciau în mod deosebit și îl considerau ca un adevărat părinte. „Reabțov Constantin Parfentievici ne-a fost un diriginte foarte bun – aceasta o spun în numele tuturor studenților din grupa noastră. Dumnealui avea o grijă părintească față de noi, ne dădea multe sfaturi și povețe. „Cât sunteți aici, la Școala Pedagogică, eu vă voi fi vouă tată și mamă într-o singură persoană. Toate problemele ne vom strădui să le rezolvăm împreună”. Așa am rezolvat problema bursei”. (Nina Cojocaru-Gleadelchin).
Lecțiile sale erau foarte captivante, la ore le povestea cu multă dragoste despre scriitori, pictori, muzicieni, sculptori, nu lipseau proverbele, zicătorile și vorbele de duh, iar elevii erau numai ochi și urechi. Rar îi certa, îl supărau doar acei care se întâmpla uneori să nu știe prea bine lecția. Și atunci îi mustra părintește: „Ați ajuns cu știința până la genunchiul broaștelor!”.

Profesorul Constantin Reabțov a avut verticalitate, nu accepta inepțiile, demagogia, manipularea. Susținea că nu poate să-și amăgească discipolii săi, deoarece, la rândul lor, vor spune minciuni elevilor pe care-i vor învăța și acest lucru este inadmisibil pentru un dascăl.
În timpul orelor nu urma strict îndrumările metodice, de multe ori învechite, excesiv de politizate, ci permanent inventa, moderniza lecțiile. „El nu se limita la predarea monotonă a verbului și substantivului, a propoziției simple și compuse, a eroilor din operele lui Creangă și Alecsandri, ci punea în scenă poveștile marelui humuleștean cu discipolii săi de la acea instituție din Cahul. Acest lucru îi făcea pe viitorii învățători să înțeleagă mai bine cum să predea picilor care au trecut pragul școlii, operele marilor poeți și scriitori români. Pentru tata, limba română (pe atunci limba moldovenească) a însemnat mult, era exigent și permanent ne făcea nouă, dar și discipolilor săi, observație spunând să nu vorbim o limbă infectă: ori rusa, ori româna. Cred ca tata se conducea de maxima lui Camil Petrescu: „Scrisul corect este pâinea profesorilor de limba română”, spune Gheorghe Reabțov.

De altfel, toată viața sa, profesorul Constantin Reabţov a militat pentru păstrarea tezaurului cel mai scump – limba română în veșmântul ei latin. Participa activ la diverse foruri oficiale la care se discutau problemele ortografiei limbii, la școală organiza conferințe de cultivare a limbii cu participarea savanților filologi de la AȘM și profesori de la Universitatea de Stat a Moldovei: Nicolae Corlăteanu, Silviu Berejan, Ion Osadcenco, Anatol Ciobanu ș. a.
Deseori se ducea cu elevii săi la concerte în parcul din oraș sau organiza excursii prin împrejurimile Cahulului, iar toamna în pădurea de la Andrușul de Sus, de unde aceștia se întorceau încântați și entuziasmați de frumusețea plaiului natal. De asemenea, cu cei mai buni elevi a făcut numeroase excursii în Carpați, Crimeea, Odesa, Ismail, Cernăuți. Era ceva atât de necesar și benefic pentru viitorii învățători…
(Va urma)

Ionel NOVAC