Salvat de un fost colonist german
Această istorioară mi-a povestit-o nenea Constantin Macaria din satul Cociulia, el, la rându-i, auzind-o, ceva mai înainte, de la moș Luca Dimcea, unul dintre veteranii războiului al doilea mondial din sat.
Așa a fost să se întâmple: mobilizat, alături de alți săteni, în toamna lui 1944 în Armata Roșie, moș Luca, dacă făcuse armată la români, era mai instruit decât ceilalți, fapt pentru care a fost repartizat într-o unitate de cercetași. Dar cercetașu-i cercetaș: azi tu ieși învingător, mâine – inamicul se dovedește a fi mai puternic, mai șiret, mai norocos. Așa a fost și în cazul lui Luca Dimcea: după mai multe operații reușite, iată că într-o nu prea bună noapte, cercetașii au nimerit într-o ambuscadă organizată de nemți.
În schimbul aprig de focuri, mai toți camarazii de arme ai cociulianului au fost răpuși de către fasciști. Împreună cu un alt camarad, Luca fugea cât îl țineau picioarele, pentru a se salva cu viață, spre păduricea din preajmă. Când îi părea că iată, iată își dă sufletul, tovarășul său căzu răpus de un glonte dușman. Rămas teafăr, Luca continua să fugă, în speranța că va scăpa de urmărirea nemților. Deodată, pe neașteptate, dădu de o căruță răsturnată, care era, se vede, abandonată de cineva, căci căii erau la pământ. Sleit de puteri, abia trăgându-și sufletul, se culcă sub ulucul căruței, cu gândul că, în noaptea neagră ca tăciunele, nu va mai da nimeni de dânsul. Dar de unde? Nemții aveau un dulău instruit, care cât ai clipi din ochi îl și înșfăcă de ciubota însângerată. Ofițerul neamț le ordonă celorlalți doi să-l ducă la marginea pădurii și acolo… să-l termine.
Pe drum, deznădăjduit de-a binelea, Luca începu a spune rugăciunea „Tatăl nostru”. Mare-i fu mirarea când unul din cei doi militari, apropiindu-se de el, îl întrebă în șoaptă de unde cunoaște româna. Luca a înmărmurit, răspunzându-i, fără nici un chef, că este din Basarabia.
„De unde anume?” – urmă întrebarea. „Din Cociulia. Dar acum ce mai contează?” Neamțul, emoționat, îl întrebă, în șoaptă: „Cociulia, care e lângă Vișniovca?”. „Da, satul vecin”. La auzul acestor cuvinte, militarul îi zise subalternului său răspicat: „Poți face cale întoarsă, mai departe mă descurc singur!”. Au mers așa, în tăcere, fiecare cu gândul său, până la marginea pădurii, unde neamțul îi zise cu blândețe: „Măi basarabeanule, păi se vede că te-ai născut a doua oară: eu, cu părinții și familia, am trăit până în toamna lui 1940 în Vișniovca, cu alți coloniști nemți, unde am și însușit limba băștinașilor. Acum ascultă-mă atent: mergi înainte, după această pădure o să dai de ai voștri, ei sunt acolo. Și roagă-te la Dumnezeu și pentru mine, să mă întorc teafăr acasă!..”.
Astea fiind spuse, Luca o luă grăbit spre pădure, tot întorcând capul, de parcă nu-i venea a crede că a scăpat cu viață, datorită acestui neamț cu suflet mare, care, după o habă de vreme, trase un foc în aer, întorcându-se spre poziția de unde venise…
Ion DOMENCO
