Salvat de un militar rus, după ce acesta i-a luat ceasul de mână
Din nefericire, pe 13 iunie 1941, Ion Gh. Tomiță, din satul Cociulia, a fost ridicat în toiul nopții de sovietici, acuzat de „agitație antisovietică”, condamnat la detenție și închis în Ivdellag, regiunea Sverdlovsk, unde, peste un an, a și decedat. În același an, a fost deportată soția acestuia, Domnica, într-un lagăr din Kazahstan, iar apoi – și feciorul Dumitru, care abia împlinise 18 ani.
În total, în primul și al doilea val de deportări staliniste, din Cociulia au fost incluse în listele „dușmanilor poporului”, fiind deportate în regiuni îndepărtate ale Siberiei, în Bureatia, dincolo de lacul Baikal, fiind rupte din cuibul natal, 48 de persoane – oameni în vârstă, bărbați și femei, tineri și copii…
Pe drum, povestea Dumitru Tomiță, aflat în acel infern, într-un vagon de vite, eșalonul pornind spre Siberia din gara Iargara, și în care oamenii nu aveau nici cu ce răsufla, soldați înarmați îi supravegheau cu strictețe, nepermițându-le să facă un pas fără voia lor. Una dintre santinele, un tânăr chipeș, a pus ochii pe ceasul de pe mâna lui Tomiță, un trofeu de război al bunelului, pe care acesta i-l dăruise la despărțire, zicându-i că îi va purta noroc… A doua zi, soldatul se apropie iarăși de el, întrebându-l cum îi zice, arătând cu degetul spre ceas. Dumitru privi lung la tânărul cu ochi albaștri ca azurul cerului, pe care-l zărea prin ferestruica vagonului, și cedă, întinzându-i-l. Fără a mai sta pe gânduri, rusul a luat ceasul, l-a ascuns cu grabă în buzunarul de la pantaloni, schițând un zâmbet de bucurie.
…Drumul părea că nu mai are sfârșit, eșalonul înaintând, ca o șopârlă obosită, prin pădurile de netrecut ale Rusiei. Zilele și nopțile întunecoase și reci se scurgeau anevoie, cum se întinde pe tavă seul de oaie… În una din ele, soldatul cu pricina se apropie de cociulianul nostru, șoptindu-i la ureche: „Tomiță, degrabă vom intra într-o pădure deasă, tu ai grijă, apucă-te de o bară și ține-te bine, va fi o nenorocire dacă nu vei face cum îți spun eu, ai înțeles?”.
La drept vorbind, n-a prea priceput Tomiță cele spuse de soldatul rus (abia înțelegea câte un cuvânt în limba rusă, ș-apoi, nici nu avea de unde să știe ce se va întâmpla, nici prin gând să-i treacă!), dar, mai mult de frică, s-a apucat de gratiile de la fereastră și a rămas lipit de ele până când, intrând în pădure, eșalonul a început a coborî o pantă, iar peste câteva minute, podeaua vagonului…fugi, misterios, de sub picioarele celor aflați în el! În următoarele clipe bărbații, femeile, copiii s-au rostogolit, ca mărgelele, sub roțile vagonului, țipând, gemând și plângând cu disperare! Se salvară doar câteva persoane, printre care și Tomiță…
Iată adevărata față, chipul „uman” al regimului de la Kremlin, acea grija „părintească” pe care o manifesta „tătuca Stalin” pentru cetățenii „necuprinsei” patrii sovietice, URSS… După anii petrecuți în calvarul Siberiei, la munci neomenești, Dumitru Tomiță, totuși, a supraviețuit, revenind acasă și luând totul de la capăt. Încă mult timp, însă, le povestea sătenilor despre acea întâmplare groaznică, acea crimă soldată cu sute de victime nevinovate, adevărate atrocități ale regimului și, desigur, despre militarul rus care a pus ochii pe ceasul dăruit de bunelul și pe care și l-a însușit hoțește…
Ion DOMENCO
