Întâlnirea de peste trei decenii a foștilor camarazi de arme

Întâlnirea de peste trei decenii a foștilor camarazi de arme

Teodosie Manole din comuna Cania, de sub Dealul Epurenilor, a făcut războiul cu nemții din toamna lui 1944 și până în luna mai 1945, trăind bucuria terminării măcelului și capitulării necondiționate a naziștilor într-un spital militar, prin geamul căruia, povestea dumnealui, admira ciucurii florilor de zarzăr.

– Atât de mult mi s-a întipărit în memorie acel zarzăr înflorit, încât, revenit acasă, primul lucru pe care l-am făcut a fost să sădesc în ograda casei un zarzăr, care, peste ani, s-a făcut un pom rotat, cu fructe dulci, din care se înfruptau copiii, iar apoi – și nepoții, atunci, când, de 9 mai, ne așezam cu toții la masă la umbra lui… Dar, de fiecare data, îmi aminteam și de acea întâmplare nefericită, când, aflați într-o misiune de recunoaștere, împreună cu alți tovarăși, am nimerit într-o ambuscadă a nemților, în care am pierdut câțiva camarazi, ceilalți fiind răniți…
În vâltoarea anilor ce se scurg vertiginos, am pierdut legătura cu foștii camarazi de arme. Iată că, o simplă întâmplare, pe care mi-a fost dat s-o retrăiesc într-o stațiune balneară, unde mă aflam la întremare, mi-a răvășit amintirile despre toată grozăvia acelui război. Stăteam la ușa unui medic, așteptându-mi rândul. Alături se afla un bărbat încărunțit, cu care am legat capăt de vorbă. Văzându-i mâna dreaptă fără degete, l-am întrebat ce a pățit. El porni să-mi înșiruie întâmplarea din timpul războiului…
– Păi, am primit ordin să mergem, în doi, în recunoaștere, trebuia să revenim la comandant cu „o limbă”, cu informații despre locul aflării nemților, numărul militarilor, dotarea cu armament etc. În doi, am început să ne furișăm, tiptil, spre o căsuță de la marginea pădurii, împrejmuită cu un gard înalt. Când m-am apucat de scândurile gardului, aburcându-mă, pentru a vedea ce-i dincolo, răsună o rafală de mitralieră, care-mi ciurui degetele de la mâna dreaptă… În panică, ne-am tupilat, încercând să ripostăm: era clar că am nimerit într-o ambuscadă și nu aveam nici o salvare, decât să ne retragem cât mai repede în pădurea de alături… Tovarășul meu reuși să se strecoare în desișul pădurii, înaintând fulgerător, pentru a-i anunța pe ceilalți, eu, însă, gemând de durere, am fost ajuns de urmăritori, care mă legară burduf, târându-mă în acea casă, unde un superior mă și luă la întrebări despre grupul de cercetași, dislocația unității și tot așa… Desigur, tăceam ca peștele, nu aveam dreptul să divulg secretele militare, pentru care fapt am și fost bătut cu cruzime, amenințat cu moartea. Am fost torturat câteva zile, ținut flămând și însetat, fără a-mi face cineva vreun pansament la falangele mâinii care puroiau deja. Cei care mă interogau se schimbau. Iată că veni unul, cu mustață neagră, mă lovi cu cizma, întrebându-mă, așa, într-o doară: „De unde te-ai luat și de pe unde-i mai fi tu, măi pui de lele?”. Am tresărit, ridicându-mă în picioare și zicând bucuros: „Basarabean sunt, domnule ofițer!”.
Auzind una ca asta, ofițerul ordonă să fiu spălat, pansat, hrănit și îngrijit. M-a luat, cum se zice, sub aripa sa, nimeni nu s-a mai atins de mine. A doua zi, mă scoase în afara poziției unde se afla unitatea lor, zicându-mi prietenește să aleg una din două: merg în lagărul de concentrare din preajmă, unde se aflau sute de prizonieri de război, sau prefer să fiu lăsat aici, pe undeva, până vin trupele sovietice. Am refuzat să merg în lagăr, alegând să rămân în câmp, pentru a aștepta unitățile care înaintau. Îmi strânse, bărbătește, mâna stângă, teafără, zicându-mi să mă culc într-o tranșee și să nu scot capul pentru a nu fi victima vreunui glonte rătăcit. M-a astupat cu câțiva ciurlani și… dus a fost, nu i-am mai văzut urma. N-am cutezat să mă ițesc din tranșee, căci bubuiturile răsunau tot mai aproape. Când am văzut că tancurile au rupt porțile lagărului, am sărit și eu și, în învălmășeala și norii de fum și praf, m-am strecurat printre deținuții ce ieșeau din barăcile de lemn, mulți dintre ei abia trăgându-și sufletul, fiind hămesiți de foame și de chinurile supraomenești suportate…
– Iată și toată povestea, zise interlocutorul meu, vădit emoționat. La fel și eu aveam mari emoții. Fără a mai cuteza, l-am întrebat: „Da îți mai amintești cum îi zicea tovarășului tău, cu care ai mers în recunoaștere?”. „Sigur că da, Manole Teodosie!”.
Acum veni rândul meu să-mi pierd răsuflarea. Abia deslușit, am zis: – Mata ești Popovici? Și, nemaiașteptând răspunsul, răbufnii: – Păi, Manole Teodosie sunt chiar eu, iată–mă în fața ta!..
Ne-am îmbrățișat strâns, frățește, lăsând să se cotilească, nestingherit, pe obraji, lacrimile ce ne podidiseră, neputând scoate o vorbă… După câteva minute, am reluat povestea acelui crâncen război: „După ce m-am gândit că te-am pierdut pentru totdeauna, am continuat să luptăm în bârlogul hitleriștilor, până când am fost și eu rănit, am stat câteva săptămâni într-un spital militar acolo, în Germania, de unde am revenit acasă la sfârșitul lunii mai 1945. Nici cu gândul că ai rămas în viață, că ne vom mai întâlni, uite așa, pe vreme de pace”. „Nici eu nu bănuiam că bărbatul de alături poate fi acel flăcău chipeș din Epurenii de pe malul Prutului!…”.
Ion DOMENCO

You May Have Missed