Toți diferiți, dar toți egali

„Prin educație pentru Toți ar trebui să fie posibil ca toate ființele umane, inclusiv cele cu dizabilități, să-și dezvolte întreg potențialul, să aducă folos societății și, mai presus de toate, să se îmbogățească prin diferența lor și să nu fie depreciate. În lumea noastră, constituită din diferențe de toate felurile, nu persoanele cu dizabilități, ci societatea, în mare parte, are nevoie de educație specială pentru a putea deveni o veritabilă societate pentru toți”.

                                                 (Federico Mayor, fost director general UNESCO)

Fiecare copil este diferit și special, având propriile nevoi, fie că este sau nu un copil cu dizabilități. Toți copiii au dreptul la educație, în funcție de nevoile lor. Și copiii diferiți au drepturi egale cu ceilalți, iar o educație separată ar duce la marginalizare și discriminare, împiedicând formarea, împlinirea de sine și afirmarea personalității. Această idee o împărtășesc administrația și cadrele didactice ale Școlii primare–grădiniță „Alexandru Donici” din Cahul.

În prezent, la Școala primară–grădiniță „Alexandru Donici” din Cahul învață 400 de copii, iar 16 dintre ei sunt cu cerințe educaționale speciale (copii cu paralizie cerebrală, autism, dizabilități fizice preponderent).

Încă de la începutul activității, Școala primară–grădiniță „Alexandru Donici” și-a deschis ușile pentru toți copiii, indiferent de necesitățile și capacitățile acestora. Despre provocările, dar și realizările instituției de învățământ primar de-a lungul activității, am discutat cu Galina Parvana, managerul școlii, și Mariana Budan, director adjunct.

„Nu pot spune că a fost ușor de la început. Au existat reticențe atât din partea părinților copiilor, cât și a unor pedagogi. Dar am lucrat foarte mult la acest capitol, organizând mai multe activități de sensibilizare.

Pentru copii am organizat tot felul de jocuri de rol, pentru a-i pune în diverse situații și a simți ce înseamnă să fii ignorat și izolat. Astfel de activități am organizat și pentru părinți. Cadrele didactice au trecut și ele prin mai multe instruiri. Toate aceste activități au durat în jur de 3-4 ani. Acum nu simțim nevoia de a desfășura asemenea acțiuni, deoarece însăși percepția instituției de învățământ, a cadrelor didactice, a copiilor și a părinților s-a schimbat. Pentru ei, faptul că acești copii sunt educați în clasele lor a devenit ceva firesc. Dintotdeauna am avut la noi în școală copii cu dizabilități fizice, încă nici nu se vorbea despre educația incluzivă. Cu deficiențe mai severe au început a veni din anul 2003”, spune Galina Parvana, directoarea Școlii-grădiniță „Alexandru Donici”.

„La nivel național, noi nu aveam politici educaționale pentru a promova implementarea educației incluzive. Noi, ca instituție, deja ne propusesem ca toți copiii să fie acceptați. Primul Ordin al Ministerului Educației privind educația incluzivă a apărut abia în august 2010”, subliniază Mariana Budan, director adjunct al instituției.

„Nu am avut intenția să devenim pionieri în domeniu, totul a pornit de la sine, au venit părinții cu acești copii, iar noi i-am acceptat. În general, toți copiii sunt foarte diferiți: care are mai multă energie, care este mai lent, dar cu fiecare dintre ei trebuie să lucrezi și să le acorzi atenție în mod egal. Pentru fiecare dintre ei e nevoie de anumite tehnici și metode care trebuie aplicate de către cadrele didactice. E adevărat că legea din 2010 privind educația incluziva ne-a ușurat munca, pentru că odată cu apariția acesteia s-au creat centre specializate în domeniu în aproape toate instituțiile de învățământ”, a mai adăugat Galina Parvana.

Mariana Movilă este cadru didactic la Școala primară–grădiniță „Alexandru Donici” deja de patru ani, iar în acest răstimp lucrează cu trei copii cu cerințe educaționale speciale.

„La început, a fost total nou pentru mine și chiar m-au speriat dizabilitățile copiilor. Țin minte că, atunci când am observat o fetiță cu o dizabilitate mai severă, mi-au dat lacrimile, mă gândeam ce aș putea face eu astfel încât acești copiii să facă anumite progrese. După care am început să merg la cursurile de instruire desfășurate la noi în școală, care erau foarte frecvente. Acolo am învățat să-mi țin emoțiile în frâu, am învățat care este specificul acestor copii. În general, sentimentul de milă față de acești copii trebuie sa fie cumpătat, este nevoie de mai multă exigență profesionistă. Trebuie să înveți sa îi accepți și să îi înțelegi. A trebuit să mă depășesc pe mine însămi, pentru că până atunci mă credeam foarte răbdătoare. Și am înțeles, la un moment, dat că nu este chiar așa, deseori mi se epuiza răbdarea. Cu timpul, însă, te apropii de acești copii și nu mai remarc nici o diferență.

Mă bucură faptul că și copiii au învățat să fie toleranți, ba chiar mai mult, am remarcat că s-au legat și niște prietenii frumoase. În una dintre clase am o fetiță cu o dizabiliate mai severă, fapt ce nu îi permite să fie mereu prezentă la ore și atunci când ea lipsește copiii îi simt lipsa. Când aceasta vine, toți o îmbrățișează, o ajută să însușească un cuvânt nou, îi oferă un scaun. Mai este un băiat, Sandu, care se află în scaun cu rotile și colegii lui mereu îl ajută să meargă la locul său, uneori chiar merg să îl întâmpine de afară”, povestește Mariana Movilă.

Sorina REMENTOVA