You Are Here: Home » Cultural » Viața Spirituală » Pilda semănătorului

Pilda semănătorului

         Domnul nostru Iisus Hristos a vorbit de multe ori în pilde despre Împărăția cerului. El a luat asemănări de pe pământ, le-a tâlcuit, ca ucenicii Lui să descopere din aceste pilde minunate învățături pentru sufletele noastre. Pilda semănătorului este prima pildă pe care o spune Mântuitorul înaintea ucenicilor Săi și pe care a și explicat-o pe scurt. Explicarea acestei parabole este următoarea: plugarul este cel care propovăduiește Cuvântul lui Dumnezeu și care seamănă din destul în Biserica Lui. O parte din această învățătură cade în sufletul unor oameni care nici măcar nu o bagă în seamă, ba chiar o disprețuiesc și de aceea dispare cu totul din sufletul lor foarte repede. O altă învățătură cade în inima de piatră a unor oameni și, neprinzând rădăcini, nu poate face roade.

       Altă învățătură cade în inima unor oameni a căror viață este plină de grijile lumești, iar sămânța Evangheliei rămâne fără rod. Partea cea mai mică din această învățătură ajunge totuși pe pământ bun, în sufletele evlavioase, care o primesc cu bucurie și o păstrează cu multă grijă, făcând roade întru răbdare și mântuire. Care sunt oamenii în care Cuvântul lui Dumnezeu a căzut ca pe cale, iar păsările cerului au mâncat-o?
  Aceștia sunt cei care și-au bătătorit mintea și inima cu fel de fel de învățături lumești. Acești oameni au învățat cum trebuie să trăiască bine numai în lumea aceasta, să-și mulțumească numai trupul, în timp ce sufletul se află într-o temniță întunecoasă. Capul lor e plin de învățături de prin romane, reviste și fel de fel de cărți otrăvitoare, încât nu se mai află loc și pentru Cuvântul lui Dumnezeu în mintea lor. Dar acest drum pe care a căzut sămânța mai înfățișează și pe oamenii cei stricați care socotesc viața aceasta ca o jucărie. Ei disprețuiesc învățăturile serioase și se dedau la tot felul de plăceri păcătoase. În zadar le-ar vorbi cineva de Dumnezeu și de soarta lor după moarte, căci ei calcă în picioare această învățătură sfântă. În urma lor se târăște șarpele, duhul întunericului, care le răpește sămânța cea bună.pilda semănătorului, religie, creștin
  Câți creștini nu vin la biserică și aud Cuvântul lui Dumnezeu, dar imediat după ce ies din biserică ispita le răpește sămânța și nu mai știu nimic. Cuvântul lui Dumnezeu nu rămâne în mintea și inima lor, fiindcă au mintea împrăștiată și n-au reușit să ascundă sămânța dumnezeiască, pentru ca aceasta să ajungă din minte în inimă. Au mâncat-o, după cum spune Mântuitorul, păsările, fiindcă au găsit-o pe drum. Acești creștini reușesc să meargă până acasă cu învățătura luată din biserică numai în minte, dar se întâlnesc cu alți oameni care-i contrazic sau îi disprețuiesc, fiindcă aceia nu sunt vrednici de Cuvântul lui Dumnezeu și pentru nevrednicia lor nu trebuie să li se vorbească. Dacă li s-a vorbit, iată că s-a împlinit cuvântul Domnului care zice că trecătorii au călcat sămânța în picioare.

  Altă parte de sămânță a căzut în loc pietros și dacă a răsărit s-a uscat, pentru că nu avea umezeală. Aici se închipuie oamenii aceia care, auzind Cuvântul lui Dumnezeu, îl primesc cu bucurie, dar aceștia nu au rădăcini, fiindcă sămânța nu a fost udată mereu așa cum știm că trebuie udată orice sămânță sau plantă, dacă vrem să crească. În cazul nostru, udarea înseamnă lacrimile vărsate la cântare și rugăciune, la predică, fapte bune și în diferite împrejurări duhovnicești, amintindu-ne mereu de ziua plecării și de ceasul judecății noastre.  Cuvântul lui Dumnezeu poate răsări de multe ori în inimile oamenilor, dar din cauza împietririi, a lenevirii și a trândăvirii lor, acest cuvânt nu prinde rădăcini și nu se întărește. De aceea, în vreme de pace și liniște, par a fi credincioși, dar când vin ispitele, prigoanele și primejdiile, se leapădă lesne de credință, pentru că nu au rădăcini. Pe ei nu-i mișcă nimic. Vin necazuri și supărări care mai de care mai grele, dar inima lor împietrită nu simte nimic, orice s-ar întâmpla și deci Cuvântul lui Dumnezeu nu poate prinde rădăcini.

   O altă parte de sămânță a căzut între spini. Această categorie de oameni o formează acei care aud Cuvântul lui Dumnezeu, dar umblă sub povara grijilor și a plăcerilor vieții și de aceea se înăbușesc și nu aduc roade. Sămânța căzută între spini a răsărit, a crescut, dar n-a rodit. Aceasta înseamnă că un om poate să ajungă să cunoască destul de bine credința în Dumnezeu și, cu toate acestea, sufletul lui să fie încă departe de mântuire. Sunt destui oameni care ascultă cazaniile și predicile în biserică, dar nu pun nici un preț și trăiesc tot departe de adevărul mântuirii. De unde vine răul acesta? Desigur, nu de la sămânță, ci de la pământ, adică de la inimă. Pământul inimii lor a fost și este încă plin de spini. În această inimă păcatul este stăpân, ori ca să ajungi în cer ți se cere o cunoștință, o credință și o viață plină de fapte bune. Ca să ajungi în iad, n-ai decât sa te lași în voia patimilor și a pornirilor inimii tale.

  Să vedem acum ce nume poartă aceste păcate care se află în adâncul inimii cu rădăcini adânci. Ni le spune Însuși Domnul Hristos: grijile lumii acesteia, înșelăciunea bogățiilor, plăcerile vieții acesteia și multe alte pofte. O, câte griji nu-și fac oamenii! Unii se vaită de unele, alții de altele și, îngrijindu-se mereu de cele pământești ale trupului, uită cu desăvârșire de cele ale sufletului. Iată de ce mulți nu mai vin la biserică, nu se mai spovedesc, nu-și mai fac timp nici de rugăciune, nu mai au frică de Dumnezeu, ci spaima lor este că vor muri de foame. Alți spini sunt înșelăciunea bogăției. Bogăția este înșelătoare, spune Domnul, pentru că nu dă ceea ce așteaptă lumea de la ea. Se spune că cine are bani are de toate, dar nu este așa. E drept că dacă ai bani poți să faci rost de multe lucruri, dar nu de toate.
  Cu bani poți să cumperi de-ale gurii, dar nu poți cumpăra și pofta de mâncare. Poți să cumperi pat, saltele și perne moi, dar nu poți cumpăra și odihna somnului. Poți să ajungi știutor de carte, să fii înconjurat de multe lucruri, dar să nu te poți bucura de ele. Poți să faci viața mai ușoară, dar să nu ai pace. Poți să faci multe cunoștințe, dar nu și adevărați prieteni. Cu bani cumperi coaja lucrurilor, dar nu și miezul lor.
  Alți spini sunt plăcerile vieții de aici. De multă vreme lumea a cam început să se țină de niște obiceiuri rele, căci fiecare vârstă își are poftele și plăcerile ei, care înăbușă Cuvântul lui Dumnezeu și sunt mari piedici în calea primirii acestui cuvânt.  Așa îmi povesteau unii, că la începutul venirii lor la biserică, nu auzeau și nu înțelegeau nimic din predici. Abia așteptau să se termine și să plece acasă, oprindu-se în restaurante și în alte locuri fără de folos. Tot timpul cât stăteam în biserică, îmi spunea cineva, mă gândeam la alte locuri, la mâncare, băutură și distracții și îmi părea rău că am venit la biserică.

       Prin urmare, iată câte piedici rele și câte pofte păcătoase îi ies omului în cale întocmai ca niște spini care înăbușă sămânța și astfel nu mai aduce roade. Dacă acești spini nu sunt cunoscuți și înlăturați, credința unor astfel de oameni dispare și ei rămân creștini doar cu numele, așa cum sunt cei mai mulți astăzi, după nume creștini, iar după fapte păgâni.

      De aceea, să cercetăm fiecare adâncul sufletului nostru și să vedem ce fel de mărăcini, de bălării și de buruieni se află în inima noastră. Dacă am avut vreodată spinii băuturilor, ai fumatului, desfrânării și luxului și alte patimi și dacă cu ajutorul lui Dumnezeu i-am smuls lăsând să crească grâul cel curat, bine ne-am făcut sufletului nostru și am lucrat înțelepțește, căci oricare dintre noi s-a înțepat din greșeală, dar imediat a scos mărăcinele afară. Sau cine nu s-a împiedicat și a căzut, poate chiar în noroi, dar imediat s-a ridicat și a mers mai departe pe drum!

       Așa să facem și noi cu păcatul, să nu-l putem suferi și să-l scoatem afară prin spovedanie, turnând pe răni apa cea vie a pocăinței, lacrimi care să izvorască din ochi cu căință pentru păcatele săvârșite și să nu rămânem în ele, ci să ne ridicăm din cădere și să umblăm cu grijă ca să nu ne mai înțepăm în mărăcinii puși pe cale de diavolul.

       Sfinții Părinți spun că a cădea în vreo greșeală este un lucru omenesc, iar a ne ridica este un lucru îngeresc. Dacă vom rupe mereu buruienile care caută să încolțească și ne vom hrăni cu Cuvântul lui Dumnezeu din Sfânta Biserică, maica noastră, ne vom face pământ bun, aducând roade și atunci vom fi fericiți și în lumea aceasta și în veșnicie. Cei care nu țin legătura strânsă cu Sfânta Biserica, maica noastră sufletească, și nu vin duminicile să se hrănească din masa cea bogată cu învățături dumnezeiești, acele suflete sunt căzute în primejdia pierzării, întocmai ca pruncul din pântecele mamei, căruia, dacă i se rupe legătura cu ea, este în primejdie și moare.

       Așa și creștinii care nu țin legătura cu Sfânta Biserică, cu învățătura și slujbele ei, se pierd și tocmai lucrul acesta îl urmărește diavolul, să despartă pe om de Biserică. După ce Domnul Hristos a spus pilda aceasta, a strigat tare: „Cine are urechi de auzit să audă!  Domnul s-a referit aici la urechile sufletești pe care toți trebuie să le deschidem, căci vai de cei ce nu vor auzi acum cât mai este timp, fiindcă la sfârșit este prea târziu și în iad în zadar vor auzi. Să ne sune în urechi cuvintele Domnului și să luam aminte să nu fim nici drum, nici piatră, nici spini, ci să fim un pământ bun pentru sămânța aceasta curată și sfântă a Cuvântului lui Dumnezeu, care ne aduce atâta binecuvântare sufletească și trupească. Această învățătură ne poate face fericiți chiar pe lumea aceasta, dacă împlinim voia lui Dumnezeu.

Părintele Visarion Iugulescu, Predici

About The Author

Number of Entries : 1680

Leave a Comment

Arhiva Gazeta de SUD

© 2013

Scroll to top