imagine simbol, sursa: bzb.ro

Dreptul – libertate sau constrângere?

   Dreptul și legea este instrumentul fundamental al unei comunități, al unei socetăți, al unui stat. Nu există formațiune statală fără o lege ce o să reglementeze și orienteze activitatea formațiunii și unităților în particular. De aici- formațiunile statale creează un șir de reguli sau așa numite libertăți ce o șă mențină integritatea statală, dar oare aceste libertăți numite drepturi sunt cu adevărat protectori ai individului în stat sau sunt numai niște căi de a duce individul la o constrângere și manipulare prin intermediul așa-numitului drept statal? Oare a fost vreodată individul, omul sau chiar personalitatea, liberă?

imagine simbol, sursa: bzb.ro
imagine simbol, sursa: bzb.ro

    În așa- numita perioadă prestatală, cînd omul supraviețuia izolat de alții , avînd în mîinile sale propria soartă, propria libertate și conștiință, fiind liber să acționeze în orice mod fără vreo oarecare restricție, atunci omul părea a fi cu adevărat liber, dar totuși el era ghidat de patru fundamente ale dreptului, în conformitate cu conceptul lui Hugo von Groot care consideră că dreptul are originea în natura umană, fiind ghidat de instinctul sociabilității și raționalității: ”Noi suntem duși prin natura noastră să căutăm pe alții și cînd nu avem nevoie de nimic”/ ”Într-adevăr, în mod natural, bucuriile cer martori”.
  Astfel dreptul natural era deja prestabilit în subconștientul individului, fapt ce a dat naștere primordialului și sălbaticului drept natural și care are la bazele sale patru piloni predefiniți de Groot : ”Alieni abstinentia” – respectarea a tot ce este al altuia, ”Damni culpa dati reparatio” – repararea pagubelor pricinuite altora, ”Promissorum implemendorum obligatio” – respectarea angajamentelor , ” Poene inter homines meritum” – pedeapsa celor ce încalcă aceste principii. Conform conceptului lui Groot, aceste drepturi trebuie sa fie un strigăt al rațiunii și nu al răzbunării, aceasta fiind o teorie a restricționării personale prin subconștient care are o rădăcini puternice în societatea moodernă, activînd în tandem cu teorema contractizării individului cu statul.

    O opoziție acestei teoreme o prezintă sofiștii filozofiei grecești ce optau pentru inexistența științei de drept obiectivă și universal valabilă, argumentînd aceasta prin opinia individuală care poate fi în contradicție cu alte opinii a altor indivizi,de aici se trage fraza lui Protagoras : ”Omul este măsura tuturor lucrurilor”. Astfel sfoiștii susțin că dreptul este o opinie schimbătoare dictată de cei ce domină , dar la fundamentul său dreptul are persoanele slabe ce sunt incapabile să se protejeze de cei puternici, întrucît omul cu destulă inteligență va disprețui legea. Această teorie optează asupra dominației instinctuale asupra raționalității, creând imaginea unei societăți anarhice.

   O altă imagine a filozofiei grecești de drept este concepută de catre Socrate, care mai tîrziu va fi perfecționată și finisată de Platon și Aristotel, Socrate conducîndu-se după inscripția delphica ”cunoaște-te pe tine însuți”, el insistînd asupra respectării legii ce era disprețuită de sofiști, căci el rămîne devotat conceptului ”Bunul cetățean trebuie să se supună și legilor rele, pentru a nu încuraja cetățeanul rău să le violeze pe cele bune”, lucru care a fost pus în practică prin executarea condamnării sale, care putea fi evitată.

   Platon, fiind părintele raționalismului, dă viață teoremei claselor sociale:„ o cetate(stat) se naște, deoarece fiecare din noi nu este autonom și are nevoie de multe”. Conform ideii lui Platon, sufletul omenesc are trei puteri: rațiunea, care domină , curajul care acționează și sentimentele, care se supun, astfel apar trei clase sociale: înțelepții ce conduc, luptătorii ce apără organismul social și agricultorii ce îi hrănesc, aceste trei clase, conform poziției lui Platon trebuie să se supună legilor și să acționeze în interesele binelui.
  De asemenea, atitudinea lui Platon față de legi cunoaște trei etape contradictorii: adeziunea socratică la respectarea legilor, ce îl determină pe Platon să caute înlăturarea legii prin înțelepciune, doua etapă este caracterizată prin absența legilor, care spune: conducătorul desăvîrșit se poate lipsi de legi, căci nu există lege mai presus de cunoaștere, iar spiritul nu trebuie subordonat nici unei legi. Iar cea de a treia etapă este subordonarea legilor unei ierarhii de valori, astfel Platon recunoaște ideea regilor-filozofi ca una utopică, prin urmare este nevoie de o ierarhie a valorilor, cea dintâi trebuie sa fie valoarea divină ca inteligența, înțelepciunea, curajul, dreptatea, apoi cea minoră trebuie să ocupe locul său în stat, fiind determinate de valorile bogăției, sănătății, frumuseții.

   Aristotel, fiind unul din cei mai puternici discipoli ai lui Platon, își construiește propria viziune asupra legii, statului și dreptului. Conform raționamentelor lui Aristotel, statul a existat înaintea individului, astfel individul fiind numai o componentă a statului, precum este mîna pentru corp. După Aristotel, individul poate activa în afara statului numai în cazul cînd este mai puțin sau mai mult decît un om. Astfel Aristotel este primul care face o distincție între funcțiile: legislativă , executivă și judecătorească și definește trei tipuri de constituție: monarhică, aristocratică și populară, considerîndu-le pe toate la fel de bune în cazul în care deținătorul puterii o exercită pentru binele altora, dar dacă  aceste forme îl va determina pe cel ce guvernează să acționeze în folosul său, atunci, ca rezultat, primim o tiranie totală.

   În epoca modernă filosofia dreptului preia noi concepte ce determină libertățile omului. Marele filosof renascentist Niccolo Machiaveli susține că natura omului este răutate, în esență, deci scopul suprem este numai menținerea, salvarea și consolidarea statului. Astfel pentru menținerea statului monarhul „va fi nevoit să lucreze contra bunei credințe, contra iubirii, contra omenirii, contra relgiei.

    De asemenea, în epoca modernă apare teorema contractizării individului cu statul. Tomas Hobes, fondatorul acestei teoreme, susține că omul, în mod natural, este egoist și incapabil să observe binele altuia, deci, dacă omul va fi condus numai de propriile sentimente, atunci va apărea un război între individ și semenii lui. Iar singura metodă de evitare a acestui război este contractizarea individului cu statul. Astfel individul creează statul, iar monarhul este un fenomen apărut în urma acestui contract: „binele este ceea ce poruncește monarhul, răul- ceea ce interzice el”. Astfel, Hobbes este un reprezentant a absolutismului care susține că individul trebuie să sacrifice libertatea în favoarea ordinii și liniștii.

    John Loche, un simbol al democrației, de asemenea este adept al contractizării societății, dar se diferențiază de Hobes prin dubla semnificație a contractizării: pactum unionis –contract prin care oamenii se unesc și pactum subjections – contract prin care majoritatea atribuie puterea suveranului în schimb de protecție.De asemenea, această contractizare necesită separarea puterii în stat : „ O lege trebuie să dispară îndată ce societatea este mai fericită fără această lege”.

      În continuitatea dreptului modern ideea de bază este dreptul natural în ambanță cu contracizarea, fiind folosite numai mici nuanțe ce le diferențiază , aceste concepte pot fi întîlinte la Montesequieu și Rousseau , la fel ca și la alți filozofi mai puțin însemnați. În această mare avalanșă a filosofiei moderne pot fi evidențiate doar două personalități, prima fiind Hegel de unde își ia naștere teorema marxismului, fascismului și nazismului. Ideea primorială a lui Hegel a fost idealismul în sens obiectiv: ce este rațional este și real, iar ce este real este și rațional. Hegel consideră individul element al statului, astfel statul creează ideea etnică, statul este cultura, statul este scopul rațional al omului, de asta individul trebuie să aparțină statului și să se supună legilor lui.

     A doua personalitate este Kant care de asemenea susține teorema contracizării, dar menționează cu o paranteză puternică că omul trebuie respectat în libertatea sa fără a-l trata ca pe un lucru, instrument  sau mijloc, el trebuie considerat ca un „scop în sine”.

     Toată teoretizarea evolutivă a conceptului de drept conține în sine mai bine de doua mii de ani , la prima vedere creează o imagine a evoluției dreptului și democratizării societății, dar oare de fapt este o evoluție a libertăților personale sau o mașină bine gîndită de manipulare ce a fost insuflată părticică cu părticică, cuvînt cu cuvînt în teoreme și doctrine de drept .

     Dreptul în sine reprezintă o lipsă  de libertate, criticii și teoreticenii afirmă incapacitatea individului să acționeze în afara statului, de aici involuntar te întrebi, oare nu suntem noi constrînși de acest stat?
   Omul trebuie să acționeze pentru stat, iar pentru a înfăptui integrarea în stat a individului, trebuie să se refuze de drepturile sale personale  în schimbul dreptului statal  și protecției sale în cadrul statului. De aici reiese că statul sau cei care cîrmuiesc acest stat acționează în folosul său propriu, refuzînd și încălcînd scopul lor primordial de a sta la veghe și a proteja pe cei slabi ce conviețuiesc în stat, ridicînd pe prim plan propria bunăstare. Acest lucru oare nu este o demonstrare a restricționării noastre de dreptul la libertate?

  Pe parcursul istoriei omenirii lipsa acestui drept este din ce în ce mai înfrumusețată cu alte libertăți, dacă în evul mediu lipsa acestui drept nu era ascunsă, atunci cu evoluția omenirii anihilarea dreptului acestuia este din ce în ce mai ascunsă în urma teoriilor de incapacitate a individului să acționeze singur. Astfel am ajuns în secolul XXI complet „liberi” dar urmăriți și monitorizați de stat prin metode de care nici nu ne dăm seama, pe care nu le observăm sau, mai bine zis, nu dorim să le observăm, pentru a schimba ceva, deoarece a doua, cea mai mare frică a omului este frica de schimbare.

  Einstein zicea: „Nebunia este să faci de mai multe ori același lucru, dar să te aștepți la rezultate diferite”. Noi, oamenii, oare nu facem același lucru timp de sute de ani, oare nu repetăm istoria de mai multe ori, fiind reprimați de cei puternici, oare nu a venit timpul ca noi, tinerii, să aducem o schimbare care îi va egala pe toți nu numai formal, dar și practic, oferind tuturor aceleași șanse la viață și autodezvoltare, luînd cursul care îl simte în interior, dar nu care este dictat din afară. Poate a venit timpul să completăm fraza : „Capul plecat sabia nu taie ”cu partea, dar nici soarele nu vede.

                  Matei Tudor, clasa a XII-a „B”,
 I.P. L.T. „Mihai Eminescu”, or. Cimișlia