biserică, sfint, icoană, religie, sărbătoare religioasă, rai,

Din iadul păcatului spre cer

   “Tată, am păcătuit la cer şi înaintea Ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău!” (Luca XV, 21)

   În Sfintele Scripturi nu este un alt lucru de care să se pomenească mai des ca despre mila şi îndurarea lui Dumnezeu. Am putea spune că despre aceasta ne arată şi ne dovedeşte aproape fiecare pagină a Bibliei. Dar nu cred să fie o Evanghelie mai mângâietoare pentru noi ca a fiului risipitor.

   Evanghelia despre fiul rătăcit ne îndreaptă privirile spre marea îndurare a lui Dumnezeu, de la care nădăjduim mântuirea sufletului. Noi toţi suntem păcătoşi, nu este zi, nu este ceas în care să nu supărăm pe Dumnezeu. Dacă ar fi după faptele noastre, am merita să nu mai vedem lumina soarelui, ci îndată să se deschidă pământul şi să ne înghită de vii, prăbuşindu-ne în întunericul cel veşnic al iadului. biserică, sfint, icoană, religie, sărbătoare religioasă, rai,

   Această minunată pildă a fiului cel rătăcit, risipitor sau desfrânat cum i se mai zice, este icoana în care fiecare dintre noi se recunoaşte cu uşurinţă fără să mai fie nevoie de explicaţie, ci numai ascultând-o putem zice: „Acest fiu risipitor sunt eu, în cutare vreme din viaţa mea din trecut sau în traiul meu de astăzi, aşa am fost sau aşa sunt. Acest părinte bun, acest Tată Ceresc şi eu l-am părăsit în multe rânduri din viaţa mea; am părăsit şi eu casa părintească care este biserica Lui; L-am lăsat plângând în pragul uşii uitându-se după mine cum mă depărtez de El şi de casa Lui şi iată mă cheamă la Sine. M-a aşteptat atâta timp şi n-am voit să mă întorc.

  E vrednic de plâns omul acela care astăzi ascultând cuvintele Evangheliei încă nu simte un sentiment bun şi nici o lacrimă nu-i pică din ochi, acum când aude scrisoarea de dragoste a Tatălui. Un astfel de împietrit la inimă şi la suflet s-ar putea să rămână pe veci în haznaua pierii veşnice. De aceea să deschidem ochii sufletului ca să nu pierdem prilejul cel mai scump pentru mântuirea noastră, să auzim glasul Evangheliei  care este glasul Tatălui Ceresc şi care voieşte să cheme acasă pe toţi fiii rătăciţi, răzvrătiţi, bolnavi şi zdrenţuiţi din ţara depărtării, din pământul pierzării, spre mila şi dragostea Lui, spre casa Lui, spre ţara Lui cea plină de bunătăţi. Omul păcătos şi rătăcit se întoarce la Dumnezeu şi la Sfânta lui Biserică. Plin apoi de smerenie şi cu lacrimi în ochi, îşi mărturiseşte păcatele cu pocăinţă înaintea duhovnicului. Hotărârea temeinică de a nu mai sta nici o clipă în păcat, spovedania sinceră, canonul după spovedanie, faptele cele bune, mergerea la sfânta biserică, mai ales duminicile, şi hrănirea sufletului cu sfintele învăţături, cântări şi rugăciuni din biserică, toate acestea precum şi altele îl fac pe om, pe fiul rătăcit să ajungă la Tată.

  Păcatele trebuie plânse aici, căci dacă nu le plângem aici şi nu ne spălăm acum sufletul cu lacrimile pocăinţei, vom plânge în iad fără nici un folos. Trupul acesta este un mare vrăjmaş şi trădător al sufletului. Toţi creştinii adevăraţi s-au purtat cu asprime faţă de el, fiindcă poftele lui sunt împotriva mântuirii sufletului.

  Pilda Sfintei Evangheliei a Fiului Risipitor se potriveşte tuturor muritorilor de pe pământ; căci cu toţii am rătăcit calea vieţii celei curate şi neprihănite şi am preferat o viaţă de risipă, neregulată, plină de păcate şi slăbiciuni omeneşti. Bunul Dumnezeu nu ne pedepseşte că am rătăcit calea şi am făcut păcate, deoarece El ştie firea omenească cât este de înclinată spre rău şi supusă păcatului, dar ne va osândi pentru că nu vrem să ne întoarcem din calea rătăcirii la El, cum s-a întors fiul rătăcit.

   Omul simte plăcerea să facă păcate, iubeşte patimile cele urâte, nu vrea să renunţe niciodată la ele. Nu vrea să iasă din această stare de întuneric, iar dacă trece timp prea mult ajunge să cadă în păcatul deznădejdii, căci întristează pe Duhul Sfânt prea mult şi se depărtează de la el, ajungând să cadă în păcatul lui Iuda, care s-a spânzurat.

  Să se ştie clar că cei care nu vin la biserică, cei care nu se spovedesc, cei care nu se lasă de beţie, de păcatul desfrânării şi trăiesc necununaţi, cei care nu se lasă de înjurat, de drăcuit şi de fumat, cei care nu se lasă de vrăji, descântece şi spiritism, de pârâciuni şi duşmănii şi toate lucrurile diavolului, cei care nu se lasă de toate acestea nu s-au întors încă la Tatăl. Aceia nu s-au trezit la viaţă, nu au înviat din moartea păcatelor, ei stau tot în mormânt şi tot departe, ca fiul rătăcit în ţara uitării, păscând porcii pe care diavolul i-a dat în primire, păcatele.

  Fericiţi sunt toţi cei ce au parte de întâia înviere, se zice la Apocalipsă. Întâia înviere, este să înviem din moartea păcatelor la o viaţă nouă trăită cu Hristos, în Biserica Lui cea sfântă, într-o continuă sfinţenie şi dragoste de cele cereşti. Cine nu înviază aşa nu va învia la ziua judecăţii, pentru fericire, ci pentru osândire veşnică. De aceea luaţi aminte ca aceste cuvinte să nu treacă pe la ureche şi să vă fie atunci de mărturie, ci de mântuire.

  Se bucură îngerii şi sfinţii împreună cu Tatăl Ceresc, se bucură pentru că a întors spatele diavolului şi s-a lepădat de păcate. Se bucură că a ruşinat pe satana, l-a biruit întorcându-se la dreapta credinţă. Să nu ne batem cu pumnul în piept şi să zicem că suntem credincioşi, dacă se mai află la noi acele păcate care le-am amintit mai sus.

  Dacă ar putea suferi aici pe pământ păcătoșilor să le pună demonii numai mâinile la frigare, atunci să vedem! Turma de porci e turma păcatelor la care se angajează omul să slujească pe pământ. Ţara îndepărtată unde a fugit fiul rătăcit înseamnă timpul cât a stat omul în păcate până la întoarcerea lui la spovedanie, la pocăinţă, căci unii au stat 20-30 de ani până s-au spovedit. Alţii au stat 50-70 de ani, alţii stau robi până la sfârşit şi slujesc toată viaţa îngrijind bine porcii stăpânului lor, diavolul.

  Pe patul morţii, când li se deschid ochii sufletului şi văd cui i-au slujit, atunci trimit şi ei repede după preot să-i spovedească şi să-i împărtăşească. Sunt şi acum mulţi părinţi şi propovăduitori ai satanei, care atunci când văd pe cineva, un copil, o fată, un băiat care apucă calea aceasta mai curată şi Sfântă a Bisericii se împotrivesc şi le spun: „De ce acum, la bătrâneţe, să te pocăieşti? Iată ce învaţă demonul să zică. Dar să se ştie că, la toţi acei care amână pocăinţa, pot să vină şi o sută de preoţi să-i spovedească şi să-i împărtăşească pe patul de moarte, nimeni nu le garantează mântuirea, salvarea sufletului, dacă toată viaţa n-au vrut să ştie de Dumnezeu.

  Acum să ne sculăm din păcate şi să zicem cu toată inima: „De astăzi mă întorc la Tatăl Ceresc şi vreau să las porcii păcatelor, să nu mai slujesc diavolului, făcând poftele lui. Vreau de azi înainte să nu mai lipsesc de la casa lui Dumnezeu; vreau şi eu să spun: „Tată scump, greşit-am la cer şi înaintea Ta şi nu mai sunt vrednic să mă chemi fiul Tău, primeşte-mă ca pe una din slugile Tale!” Să ne întoarcem cu toată inima astăzi, să nu mai zăbovim nici o clipă, căci mâine poate fi prea târziu; să ne grăbim astăzi până nu se închid uşile milostivirii lui Dumnezeu şi până nu suntem duşi de alţii la judecata veşnică astăzi, până când nu vine biciul mâniei lui Dumnezeu, până nu vine focul urgiei Lui, astăzi, cât mai avem ziuă şi mai străluceşte soarele milostivirii Sale peste cei bui şi peste cei răi, până nu vine judecata cea din urmă, până nu ni se închid ochii şi nu se mai poate face nimic.

DIN PREDICILE PĂRINTELUI VISARION IUGULESCU

PROT. IOAN JELIHOVSCHI, PAROH AL BISERICII “SF. M. MC. PANTELIMON”, OR. CIMIȘLIA

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *