You Are Here: Home » Social » Moldova + » Constantin Cojan, meșterul cu mâini de aur din sudul Moldovei

Constantin Cojan, meșterul cu mâini de aur din sudul Moldovei

Originalitatea fiecărui popor se caracterizează prin potențialul creator, care își găsește expresia în cultura materială și spirituală. Un loc aparte în această cultură îl ocupă meșteșugurile populare. Meșteșugăritul in satele din raionul Cahul este bine dezvoltat, unii gospodari s-au specializat în anumite meșteșuguri care au devenit pentru ei și o plăcere, și o sursă de venit.

646x404 (1)

Cele mai răspândite meşteşuguri care au dăinuit în timp în raionul Cahul sunt: cioplitul în lemn, caracteristic satelor Giurgiuleşti, Burlacu, Văleni, Alexanderfeld, Cahul; împletitul în lozie: Paşcani, Slobozia Mare, Văleni, Burlacu; împletitul în lozie, confecţionarea instrumentelor muzicale: Pelinei, Văleni; obiecte din paie: Pelinei, Colibaşi; croşetare, broderii: Burlacu, Slobozia Mare, Văleni, Zârneşti; cojoace şi căciuli din piei de oaie: Colibaşi; confecţionarea rogojinilor din papură: satul Brânza.

Constantin Cojan din satul Colibași este unul dintre puţinii meşteşugari care mai coase căciuli de cârlan şi bundiţe. A învăţat meseria de la tatăl său, Stelian Cojan. Straiele care ies din mâinile iscusite ale colibăşeanului sunt căutate chiar şi vara. Azi, oameni de rând, dar şi multe personalităţi din lumea artelor, poartă lucrări confecţionate de mâinile meşterului popular.

„De când m-am trezit la viață, am văzut la tatăl meu cum făcea și chiar copil fiind, pe la vreo șase ani, am pus a face floricele și undeva pe la vreo 10 ani am luat acul în mână și am început a coase împreună cu tata”, mărturisește meșterul popular.

În fiecare zi cu soare, meșterul își scoate calapoadele pe o scândură din grădină și îmbracă căciulile pe ele. Cu multă nostalgie, Constantin Cojan păstrează calapodul de la tatăl său, primit cadou de acesta încă în anul 1935, când terminase ucenicia la Galați.

Pieile de animale nu le cumpără pur și simplu, el se implică în procesul de alegere, curățare, spălare, conservare, prelucrare și singur confecționează căciulile și cojoacele.

Orice meşteşug are un secret

„Primăvara, când se taie mieii, oile pentru sărbătoarea Sfintelor Paşti, achiziţionez majoritatea pieilor şi în prima jumătate a verii sunt foarte ocupat cu ele. Le prelucrăm, le tăbăcim, le spălăm bine şi pe urmă începem a coase”, explică meşterul popular. După ce prelucrează bine pieile în lunile iulie–august, meşterul le vopseşte şi le pregăteşte pentru cusut.

3(76)

Orice meşteşug are un secret. Pentru ca pieile să nu miroase, nea Costică povesteşte că „este o soluţie specială care spală grăsimea de oaie complet, iar odată cu grăsimea, dispare şi mirosul. E o procedură migăloasă care se repetă de şapte–opt ori”. Prin mâinile lui au trecut zeci de mii de pielcele. Meşteşugul lui nea Costică este mai mult manual, dar colibășeanul are şi un mecanism, care-i uşurează munca de curăţare a pieilor.

„Am un dispozitiv, cumpărat mai încoace, la care se pune glaspapir. Oricum curăţarea o finisez cu mâna. Tehnologia cere ca pielea pentru lucru să nu fie nici prea uscată şi nici umedă, iar eu mă străduiesc să o respect”, spune din secretele sale bărbatul.

Constantin Cojan este unul dintre puținii meșteri care mai coase manual cojoace pentru bărbați și bundițe pentru femei. Cunoaște totul despre tehnologia lucrului cu blănițele animalelor, fiindcă, spune el, are școala tatălui său, dar a învățat și specialitatea tehnologia prelucrării pieilor la Colegiul Tehnologic din Chișinău. Ca să-și satisfacă curiozitatea, a plecat la diferite întreprinderi de prelucrare a pieilor din Ivano-Frankovsk, Lvov și Harkov din Ucraina, a vrut să știe totul despre acest meșteșug.

Constantin Cojan este poreclit la Colibaşi „nea Costică, cel cu bondiţele”. „În sat la noi au fost mulţi meşteri care cunoşteau foarte bine lucrul cu pieile, dar mulţi dintre ei nu mai sunt în viaţă, iar alţii au plecat peste hotare”, mărturiseşte cojocarul din sudul Moldovei.

A vopsit şi a prelucrat diferite pielcele: de vulpe, de nutrie, iepure, miel, nurcă, bizam, căpriţă de munte. Vânătorii îi propuneau pielcele de animale sălbatice. „Soţia mea toată viaţa a avut bundă, când era mai tinerică, avea căciulă după cum era moda. Mereu o entuziasmam cu un cadou făcut de mine. Azi şi ginerii, şi nora, şi nepoţii, şi cuscrii poartă ilice meşterite de mâinile mele, care de-acum sunt bătrâne”, zice cu satisfacţie cahuleanul, îndreptându-şi privirea spre mâini.

M+cultura-Ro

About The Author

Number of Entries : 218

Leave a Comment

Scroll to top