You Are Here: Home » Politic » 99 de ani de la Unirea Basarabiei cu România

99 de ani de la Unirea Basarabiei cu România

  Astăzi se împlinesc 99 de ani de la votarea, de către Sfatul Ţării din Republica Democratică Moldovenească, a Actului Unirii acesteia cu România.

unire

  După ocuparea Basarabiei, la 16/28 mai 1812, imperiul ţarist a depus mari eforturi pentru transformarea ei într-o provincie specific rusească, promovând în acest sens o politică antiromânească de rusificare forţată, de deznaţionalizare a populaţiei autohtone. În acest sens au fost încurajate emigrările românilor peste Nistru, în Caucaz, pe Volga şi în îndepărtata regiune scăldată de apele fluviului Amur, autorităţile colonizând Basarabia cu numeroşi ruşi, ruteni, bulgari şi germani.

  Statutul de gubernie impus Basarabiei a semnificat aplicarea legilor statului ţarist, introducerea instituţiilor corespunzătoare şi obligativitatea folosirii limbii ruse şi a alfabetului rusesc în administraţie, biserică şi şcoală. În anul 1867, în şcolile din Basarabia a fost interzisă limba română şi a fost impusă limba rusă. În pofida procesului de deznaţionalizare, colonizare, deportare şi teroare la care au fost supuşi locuitorii români din teritoriul dintre Prut şi Nistru, ei şi-au păstrat limba şi obiceiurile, înscriindu-se în şuvoiul mişcării de eliberare naţională a popoarelor situate la periferia imperiului ţarist.

  Pentru menţinerea limbii, a obiceiurilor şi intensificarea mişcării de eliberare naţională şi apoi unirea cu Patria Mamă, un rol deosebit de important l-a avut presa din Principatele Române şi apoi din România, după anul 1859, precum şi aceea din Moldova dintre Prut şi Nistru, publicaţiile cele mai importante fiind: „Steluţa Prutului”, „Românul”, „Steaua Dunării”, „Buciumul”, „Trompeta Carpaţilor”, „Curierul de Iaşi”, „Lumina”, „Viaţa Nouă”, „Basarabia”, „Viaţa Basarabiei”, „Unirea”, „Glasul Basarabiei”, „Deşteptarea”, „Moldovanul”, „Cuvânt Moldovenesc” şi „Făclia”.

  De la sfârşitul secolului XIX, mişcarea naţională a populaţiei româneşti s-a intensificat, sub conducerea unui grup de intelectuali, precum: Ion Inculeţ, Emanoil Gavriliţă, Alexandru Nour, Pantelimon Halippa, Constantin Stere, Ion Pelivan, Vasile Stroiescu, Daniel Ciugureanu, Ion Buzdugan şi alţii. La Chişinău s-a format şi a activat „Societatea Moldovenească pentru răspândirea culturii naţionale”.

  După revoluţia din 1905-1907, în Basarabia s-au afirmat trei grupări – gruparea radicală a studenţilor, gruparea intelectualilor şi cea a boierilor moldoveni – conduse de Petru Dicescu, care vor forma, mai târziu, Partidul Moldovenesc Democrat din Basarabia. În ciuda opresiunii, populaţia românească a continuat să militeze pentru emancipare naţională şi pentru folosirea limbii române în şcoală, biserică şi administraţie.

  În obţinerea autonomiei teritoriale şi politice a Basarabiei şi apoi unirea cu România, un rol important l-au avut ostaşii moldoveni. Marele miting ostăşesc desfăşurat la Odesa, la 18 martie 1917, la care au participat circa 100.000 de ostaşi moldoveni, s-a pronunţat pentru autonomia ţării. Congresul ostaşilor moldoveni, desfăşurat la Chişinău în perioada 20-27 octombrie 1917, a proclamat autonomia teritorială şi politică a Basarabiei, cu aproape trei luni înainte ca Sfatul Ţării să declare „Republica Moldovenească slobodă, de sine stătătoare şi neatârnată”.

  Exprimând voinţa întregului popor român din Basarabia, la 27 martie 1918, Sfatul Ţării din Republica Democratică Moldovenească a votat Actul Unirii Basarabiei cu România (86 de voturi pentru, 3 voturi contra şi 36 de abţineri). Declaraţia de unire suna astfel: „În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama sa, România”.

  La data de 3 martie 1920, Consiliul Suprem al Conferinţei de Pace de la Paris a recunoscut legitimitatea unirii Basarabiei cu România, iar la 20 octombrie 1920 a fost semnat Tratatul de la Paris dintre România, pe de o parte, şi Marea Britanie, Franţa, Italia şi Japonia, de cealaltă parte. Înaltele Părţi Contractante recunoşteau „Suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei cuprins între frontiera actuală a României, Marea Neagră, cursul Nistrului de la gura sa până la punctul unde este tăiat de vechiul hotar dintre Bucovina şi Basarabia şi acest vechi hotar”. Tratatul a fost ratificat de Marea Britanie, la 14 aprilie 1922, de România, la 19 mai 1922, de Franţa, la 24 aprilie 1924, şi de Italia, la 22 mai 1927. Japonia nu a ratificat tratatul.

  În perioada 1918-1919, relaţiile româno-ruse s-au deteriorat şi statul sovietic nu a recunoscut unirea şi graniţele României. Folosindu-se de Internaţionala a III-a Comunistă (Comintern), URSS a pregătit o răscoală, în 1924, în sudul Basarabiei, la Tatar-Bunar, care trebuia să deschidă drumul intrării Armatei Roşii pentru a anexa Basarabia. Tot în anul 1924 s-a desfăşurat, la Viena, în perioada 27 martie – 2 aprilie, Conferinţa româno-sovietică privind unirea Basarabiei cu România, care a eşuat din cauza faptului că delegaţia Uniunii Sovietice a refuzat recunoaşterea unirii Basarabiei cu România.

  România şi URSS au semnat la Paris, la 27 august 1928, Pactul Briand-Kellog, renunţând formal la război şi angajându-se să rezolve orice litigiu pe cale paşnică. La 9 februarie 1929, România, Polonia, Letonia şi URSS au semnat, la Moscova, Protocolul în care se prevedea că Tratatul de la Paris va fi valabil între părţile contractante independent de intrarea lui în vigoare. Deşi între România, URSS şi alte state s-a încheiat o Convenţie, la Londra, în zilele de 3-4 iulie 1933, relaţiile româno-sovietice din perioada interbelică au fost marcate de cererea insistentă a guvernului sovietic de a i se recunoaşte dreptul de stăpânire asupra Basarabiei.

  În cadrul diplomaţiei europene, în anii 1934-1935, un loc important l-a ocupat crearea unui sistem de securitate colectivă, principalul promotor fiind Nicolae Titulescu, ministrul român al Afacerilor Externe. La 15 iulie 1935, Nicolae Titulescu a fost împuternicit de Guvernul României să negocieze un tratat de asistenţă mutuală cu Uniunea Sovietică. La 21 iulie 1936, Nicolae Titulescu şi Maxim Litvinov, reprezentantul URSS, au încheiat un protocol de asistenţă mutuală. Schimbarea din guvern a lui Nicolae Titulescu, la 29 august 1936, a determinat guvernul URSS să considere că aceasta reprezintă o schimbare a politicii externe.

  Tendinţele revizioniste ale URSS şi Germaniei au condus la semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov, la data de 23 august 1939, şi a Protocolului adiţional secret, al cărui punct 3 a afectat integritatea teritorială a României. O consecinţă directă a acestei înţelegeri a fost răstignirea poporului român, căruia URSS i-a răpit Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţei, prin Notele ultimative din 26 şi 27/28 iunie 1940. Acestei agresiuni i-au urmat Dictatul de la Viena, din 30 august 1940, şi Acordul de frontieră cu Bulgaria, de la Craiova, din 7 septembrie 1940.

  Acţiunile tragice din vara anului 1940 au costat poporul român pierderea suprafeţei de 99.738 km2 şi 6.821.000 de locuitori, pierderi datorate, însă, şi noncombatului Armatei, dar şi deciziilor factorilor politici, în frunte cu regele Carol al II-lea, a cărui opţiune a fost: „Păstrăm statul şi cedăm teritorii”.

  După aceste tragice evenimente, autorităţile sovietice şi horthyste s-au dedat la acte de terorism inimaginabile împotriva populaţiei româneşti majoritare. Distrugere şi moarte, acestea au fost „binefacerile” aduse de Stalin şi Horthy în teritoriile răpite României.

  Ocupanţii nu au putut anula, însă, credinţa românilor de reunire cu ţara, în triumful dreptăţii istoriei. Evenimentele din vara anului 1940 au dus la schimbarea politicii externe a României şi la apropierea ei de Germania. Alăturându-se Germaniei, România a participat la războiul contra URSS, conform Planului german „Barbarosa”, din decembrie 1940. Armata Română a luptat alături de Armata Germană, atât la eliberarea Basarabiei (22 iunie – 26 iulie 1941), cât şi la celelalte operaţiuni militare din est. Populaţia românească din Basarabia i-a primit cu mult entuziasm şi bunăvoinţă pe ostaşii eliberatori şi a aprobat reinstaurarea administraţiei româneşti.

  Prin lovitura de stat de la 23 august 1944, România s-a alăturat puterilor aliate, producând o schimbare radicală a situaţiei strategice în Europa de Sud-Est. În ziua de 24 august 1944, trupele sovietice au ocupat Chişinăul, iar câteva zile mai târziu au pus stăpânire din nou pe teritoriile româneşti oferite de Hitler prin Pactul Molotov-Ribbentrop. Conferinţa de pace de la Paris, din anii 1946-1947, a hotărât ca frontiera româno-sovietică să fie cea instituită odată cu ultimatumul din 27/28 iunie 1940.

  Delegaţia oficială română la Conferinţa de pace de la Paris, din anul 1947, condusă de Gheorghe Tătărăscu, n-a abordat problema teritoriilor dintre Nistru şi Prut (Basarabia) şi Bucovinei de Nord, motivând că aceste teritorii au fost reglate prin Convenţia de Armistiţiu din 12 septembrie 1944, ea atacând doar cererile de despăgubire formulate de puterile occidentale.

  În anul 1948, o delegaţie română, condusă de Ana Pauker, a semnat, la Moscova, un protocol care a completat Tratatul de pace semnat la Paris în 1947, prin care se preciza că Insula Şerpilor intră în componenţa URSS. Mai mult, printr-un proces-verbal, încheiat la 23 mai 1948, se afirma că Insula Şerpilor a fost înapoiată URSS, pentru că în trecut ar fi „aparţinut” Rusiei.

  Românii din Moldova dintre Nistru şi Prut au prins vremuri grele după reocuparea de către URSS, în anul 1944: introducerea obligativităţii folosirii limbii ruse, înlocuirea alfabetului latin cu cel rusesc, masive deportări în Asia, falsificarea istoriei, interzicerea relaţiilor cu România, efectuarea stagiului militar de către tineri moldoveni şi repartizarea lor în producţie cât mai departe de casă, pentru a uita obiceiurile şi tradiţiile româneşti şi a se încadra în marea familie a popoarelor sovietice. Cu toate acestea, populaţia românească a supravieţuit prin conservarea, mai ales în mediul rural, a datinilor, credinţei şi obiceiurilor strămoşeşti.

  Căderea imperiului sovietic, în 1991, i-a determinat pe românii dintre Prut şi Nistru să proclame independenţa deplină a Republicii Moldova, la data de 27 august 1991.

  După mai mulţi ani de dominaţie a comuniştilor, la conducerea Republicii Moldova a reuşit să acceadă alianţa unor forţe progresiste, care s-a înscris pe linia aplicării unor legi de dezvoltare democratică a ţării şi de deschidere spre Uniunea Europeană.

Colonel (rtr.) Constantin CHIPER,
vicepreşedintele Asociaţiei Naţionale Cultul Eroilor „Regina Maria” din România, special pentru „Gazeta de Sud”

About The Author

Number of Entries : 1693

Leave a Comment

Arhiva Gazeta de SUD

© 2013

Scroll to top