Oameni care au fost: Constantin Reabțov – 100 de ani de la naștere (III)

Oameni care au fost: Constantin Reabțov – 100 de ani de la naștere (III)

La începutul anilor ”60, Constantin Reabțov a deschis, la Școala Pedagogică din Cahul, primul teatru studențesc, unde a pus în scenă poveștile lui Creangă („Soacra cu trei nurori”, montată cu elevii săi, care s-a bucurat de un succes deosebit, având numeroase reprezentații), scenete de Vasile Alecsandri, Molière etc. De altfel, teatrul era o pasiune a sa încă din tinerețe, când, ostaș fiind în armata română, l-a jucat pe Harpagon din „Avarul” lui Molière.
Profesorul Constantin Reabțov a înființat și a condus și cenaclul literar al Școlii Pedagogice, unde „o serie de viitori jurnaliști și-au ascuțit penița”, iar poeta Teodora Bragă, o descoperire a acestuia, și-a citit primele versuri. La întâlnirile din cadrul cenaclului, frecventat de zeci de elevi, invita și nume cunoscute ale literaturii și culturii române, precum Grigore Vieru, Nicolae Dabija, Dumitru Matcovschi, Emil Loteanu, Dumitru Caraciobanu, Sandri Ion Șcurea și mulți, mulți alții.
Pe de altă parte, prin atitudinea nonconformistă, prin tot ceea ce făcea la Școala Pedagogică, la orele de literatură moldovenească, povestindu-le nu numai de Barschi și Cutcovețchi, dar și de Eminescu, Creangă, Topârceanu, Caragiale, Coșbuc și alții, profesorul mult îndrăgit de elevii săi nu avea cum să fie și pe placul mai marilor zilei. Antologic rămâne răspunsul dat secretarului doi al comitetului raional de partid din Cahul, care, întâlnindu-l într-o zi în oraș, în loc să-i răspundă la salut, i-a zis franc: „Dacă aș fi prim-secretar al raionului, te-aș azvârli din Școala Pedagogică”. La care, mucalit, păstrându-și calmul, profesorul Reabțov i-a răspuns: „De aceea și nu sunteți prim-secretar!” și și-a continuat nestingherit drumul.
Totuși, de-a lungul timpului i s-au făcut mai multe oferte, în orașe mai mari, la instituții de învățământ mai prestigioase, dar nu a părăsit niciodată Cahulul. Prin anii ”60 ai secolului trecut, i s-a propus să se transfere la Bălți, la Institutul Pedagogic de atunci, în calitate de prorector. Profesorul Constantin Reabțov a refuzat, cu toate că era o treaptă superioară față de Școala Pedagogică din Cahul și ar fi avut salariul mai mare. Nu putea însă să se despartă de „patria mică”, cea care era mare pentru el. Ca și marele elen, se temea ca nu cumva orașul său să devină mai sărac cu un cetățean… „Mi-i drag orașul de baștină, așa cum prăfuit în dricul verii și cu glod în zilele de moină, așa cum se zbate, poate cu puțin succes încă, a se smulge din meandrele provincialismului”, îi mărturisise odată ziaristului Alexandru Manoil.
Ușile casei familiei Reabțov de pe str. Comuna din Paris (confiscată de autorități în 1977) și de pe str. Vasile Stroescu, erau permanent deschise pentru colegii de breaslă, dar și pentru studenți, care îi treceau pragul pentru un sfat, o consultație sau a afla ceva nou de la profesorul mult îndrăgit. „Tata întotdeauna găsea pentru toți cuvintele necesare şi, în plus, ceva pe masă: o pârjoală moldovenească, o măslină, plăcințele, o bucată de brânză cu roșii și castraveți (în timpul verii), iar pentru colegi și un pahar cu vin”.
Mai mult de atât, „eram vreo câteva fete – Doina, Adela, Maria, Lidia, Năstica – invitate acasă în familia Reabțov cam pe la sfârșit de lună, când bani nu mai aveam, bursa venea mâine-poimâine, lihnite de foame, ochii împăinjeniți. Domnul Reabţov ne cunoștea că eram nemâncate și, la sfârșitul orelor de curs, ne șoptea: „Hai, veniți azi la noi acasă, o să vă citesc ceva și o să vă arăt niște cărți noi, pe care încă nu le-ați văzut”. Așa cum eram flămânde, dar însetate de noi cunoștințe în literatură, pentru că domnul Reabţov știa ca nimeni altul să captiveze publicul prin povestirile și limbajul său deosebit, luam calea spre str. Comuna din Paris. Când ne zărea la poartă, se bucura nespus și zicea: „Păi, cum să vă citesc eu vouă ceea ce v-am promis, dacă voi sunteți flămânde?!?! Daria, ai ceva pentru fetele astea?”. Răspunsul nu întârzia deloc”, își amintește Doina Focșa, una dintre elevele preferate ale profesorului, prietenă apropiată mai apoi a întregii familii.
Deși apartamentul în care locuia avea doar 21 de metri pătrați (două camere nedecomandate), profesorul Constantin Reabțov își adunase o frumoasă bibliotecă, să fi fost la vreo cinci mii de volume. „Ea a fost unica bogăție a tatălui: n-a avut mașină, acareturi și nici chiar set de mobilă, mobila lui principală erau rafturile cu cărți, instalate prin tot apartamentul, masa de scris și scaunul. Cărțile sau albumele de artă pe care le avea el nu le puteai găsi nici în bibliotecile din oraș. Toate au fost citite, nu doar răsfoite, nu erau un simplu decor în apartament. Studenții, desigur, cei mai buni, veneau la noi acasă să se înfrupte din această bogăție”, își amintește unul dintre fii, Valentin Reabțov.
Cu timpul, în casa familiei Reabțov a devenit o tradiție organizarea unor cenacluri literare. Având o bibliotecă bogată, elevii profesorului se adunau serile aici, unde găseau cărți de istorie, literatură, artă, cultură. „La cenaclul literar-artistic din casa de pe strada Comuna din Paris, unde eram vizitatori permanenți, citeam și ascultam „Regele moare” de E. Ionescu, opera lui Molière; aici am cunoscut opera literară a lui Heine și Cehov, proza marilor Victor Hugo și Lev Tolstoi, filosofia lui Voltaire și Dostoievski. Aici, în casa Domniei Sale, ascultam romanțe și muzică de estradă română, selecții din Mozart și Verdi. Tot aici, în casa familiei Reabţov, ce devenise pentru noi un muzeu privat, ascultam cu drag tălmăcirile dascălului nostru, admirând reproduceri ale celebrilor pictori Repin, Rembrandt, Leonardo da Vinci, Vasneţov, Monet, Picasso etc. Tot în această casă am privit primele cadre documentare „Olimpiada din Grenoble – 1968”, filmate de Gicu Reabţov” (Adela Miron-Bahov).
Profesorului Constantin Reabțov îi plăcea foarte mult poezia și adeseori, așa cum numai el știa să o facă, declama versuri din Topârceanu, Coșbuc, Vlahuță, Goga, poeții săi preferați.
„Tata le organiza și seri de muzică: într-o seară ascultau discuri cu muzică de operă, apoi se aprindeau discuțiile, în altă seară tata le punea discuri cu operetă, pe urmă valsuri, tangouri etc. Studenții rămâneau până târziu și cu greu se despărțeau”.
Da, profesorul Constantin Reabțov iubea și muzica, având o fonotecă foarte bogată cu interpreți români, francezi, greci, sovietici. „În anii ’60, fiind student la Universitate, veneam în vacanța de iarnă la părinți. Și de fiecare dată mă așteptau surprize: seara aceasta era consacrată romanțelor românești (Maria Tănase, Ioana Radu, Maria Lătărețu), mâine – seara estradei franceze (Edith Piaf, Mireille Mathieu, Salvatore Adamo etc). În altă seară ascultam estrada sovietică, cu Muslim Magomaev, Edita Pieha, Valentina Tolkunova ș. a. În seara următoare treceam la grecul Zorba, muzica compozitorilor greci: Hadjidakis, Mikis Theodorakis, Demis Roussos”.
Profesorul Constantin Reabțov a iubit frumosul și i-a plăcut foarte mult să călătorească, împlinindu-și astfel visul nerealizat al copilăriei. A fost în Carpați și Crimeea, în Caucaz și Karelia, la Leningrad și Moscova, a vizitat Bulgaria, România, Cehoslovacia, Polonia, RDG, „microbul” turismului inoculându-l de la fragedă vârstă și celor doi feciori ai săi, Gheorghe și Valentin. La fel ca și colecționarea de timbre și monede vechi. Când se întorcea din excursii, jumătate de valiză îi era plină de cărți poștale, pliante, prospecte și hărți turistice, pe care mai apoi le folosea ca materiale didactice la orele de la școală.

O altă mare pasiune a profesorului Reabțov a constituit-o scrisul. „A scrie, mărturisea el, e o delectare, dar și un supliciu moral și fizic. Delectare, pentru că fericita șansă de a spune în articole cea ce gândești te determină a zăbovi între cărți și printre oameni, conștiința faptului că, pe măsura puterilor, le ajuți în rezolvarea problemelor ce îi frământă, prilejuindu-ți de fiecare dată o mare satisfacție morală. Un supliciu, deoarece scrisul e un zbucium perpetuu, deoarece el îți fură nopțile, pentru ca a doua zi să mototolești nervos cele făcute și să reiei totul de la capăt…”.
„Constantin Reabțov a fost printre primii în Moldova care a susținut, pentru copii, lecții de literatură în pagini de ziar. A publicat una dintre primele legende ale Mărțișorului, urmată de altele, selectate de asemenea în timpul frecventelor sale deplasări prin sate, pentru că valorificarea tezaurului folcloric al sudului constituie pentru el nu numai un tribut plătit „iubirii dintâi” – primul său text publicat în „Țăranul sovietic” a fost o poezie populară culeasă în satul Andrușul de Jos, unde lucra ca învățător în anii de după război -, ci și o mărturie a unei neîntinate iubiri pentru grai și neam”, scria Alexandru Manoil, în 1989, despre distinsul pedagog.
Din 1956 și până la sfârșitul vieții, Constantin Reabțov a scris peste 300 de articole în presa locală și cea republicană („Literatura și arta”, „Cultura”, „Învățământul public”, „Viața satului”, „Moldova Suverană”, „Tinerimea Moldovei”, „Făclia”, „Sfatul Țării”, „Sport-turism” ș. a.). A semnat, ca autor sau coautor, 14 manuale (între care „Cartea moldovenească”, „Limba moldovenească” (manual pentru școlile pedagogice), manualul „Literatura moldovenească pentru copii”, „Culegere de exerciții la limba moldovenească”, „Limba moldovenească” ș. a.), precum și cinci cărți („Din înțelepciunea timpurilor. Culegere de aforisme și cuvinte înaripate”, „Ți-am adus un mărțișor”, „Înțelepciune și haz”, „În lumea gândurilor înțelepte” și „Cahul: Istorie, personalități, cultură” ( Monografie), ultima apărând la puțin timp după trecerea sa la cele veșnice). De asemenea, a acordat zeci de interviuri la radio și la televiziunea națională și locală.
Iată ce scria același Alexandru Manoil, în „Moldova Socialistă”, la 5 mai 1989: „Câtă muncă, câtă tenacitate și câtă pasiune, câtă „zăbavă între cărți și printre oameni” au fost, într-adevăr, sedimentate între cele două albume! Conținutul lor, chiar și în cazul unei simple treceri în revistă, te convinge că acest neobosit corespondent voluntar, Constantin Reabțov, a fost și este un iluminist în accepția amplă a cuvântului. Nu numai deoarece publicațiile sale îi întregeau, până la ieșirea la pensie, activitatea de învățător de limba și literatura moldovenească la Școala Pedagogică din Cahul, ci și pentru că dumnealui rămâne a fi un iluminist prin constituția-i morală și prin viziune”.
Prin 1992, lui Constantin Reabțov i s-a făcut dor de copilărie. S-a transferat cu lucrul la Liceul „Ioan Vodă”, unde a luat niște ore facultative. Nu putea trăi fără copii. Așa că și-a ales niște liceeni, îndrăgostiți de poezie, cărora le-a permis să citească din biblioteca sa. S-a consolidat o colaborare fructuoasă, încât învățăceii au rămas fascinați de cunoștințele profesorului. Din rodul acestor zile de activitate s-a născut și revista liceului, „Crai nou”, al cărei prim număr a apărut la 28 mai 1992.
În același timp, profesorul și pedagogul Constantin Reabțov a fost un „ocnaș” benevol în munca pe tărâm obștesc: secretar literar și traducător la Teatrul Dramatic „B. P. Hasdeu”, membru permanent al juriului Festivalului „Nufărul Alb” și apoi membru de onoare, după ce acesta a obținut statutul de festival internațional, membru al comitetului sindical al Școlii Pedagogice din Cahul, președinte al Consiliilor de Stat în școlile pedagogice din republică (în unele de două și chiar de trei ori!), conducător al cenaclului literar-artistic de la Școala Pedagogică, lector al Societății „Știința”, participant cu manuale la Expozițiile Realizărilor Economiei Naționale (EREN) de la Moscova (1970, 1980), președinte, timp de 16 ani, al Asociației Române pentru strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică (ARLUS) la Cahul și multe, multe alte însărcinări.
Pentru toate aceste merite deosebite în prodigioasa și îndelungata sa activitate pedagogică, culturală și socială, profesorului Constantin Reabțov i-au fost conferite numeroase medalii, titluri și diplome de merit, dintre care enumerăm doar câteva: insigna „Eminent al Învățământului Public din RSS Moldovenească” (1966), medalia „Veteran al muncii” (1980), medalia „Meritul Civic” (1995). De asemenea, în 1992, i s-a conferit titlul de Cetățean de Onoare al orașului Cahul.
Dar, aflat încă în plină forță creatoare, când abia terminase de scris monografia Cahulului, iar pe masa de lucru așteptau atâtea alte proiecte, în dimineața nefastă a zilei de 29 martie 1997, firul vieții i-a fost brusc întrerupt. Un oarecare, din goana nebună a automobilului, l-a lovit în timp ce traversa strada să ajungă pentru niște proceduri la policlinică. Ironie a sorții, fiolele cu medicamente, pe care le ținea in buzunar, au rămas întregi în urma acelui stupid accident…
„A murit un om, dar acest om a lăsat urme vizibile pe pământ. A fost un om cu o nesfârșită dragoste de școală, el a adus neprețuite servicii învățământului din Moldova, a fost un spirit limpede și o voință hotărâtă în acțiunile sale. Ce profesor a fost cahuleanul Constantin Reabțov o pot spune și vor spune-o sute de elevi, care i-au ascultat vorba caldă și sfatul înțelept. Ce om modest, cinstit și onest a fost dumnealui, o mărturisește un oraș întreg. Vor mai fi pe lume și de acum înainte profesori buni și de treabă, dar atâta dor de muncă, cu atâta abnegație față de istoria orașului, ne mirăm de se vor mai găsi”, scria, în necrologul său, prietenul și colegul profesor Alexandru Tecuci.
După moartea sa tragică, Primăria orașului Cahul a adoptat o decizie prin care strada Tineretului a fost redenumită în strada Constantin Reabţov. Au fost instalate și plăcuțe cu noua denumire, dar, după anul 2004, strada Constantin Reabţov a dispărut și s-a întors la vechea denumire, deși decizia Primăriei din 25.03.1998 nici până astăzi nu a fost anulată.
Constantin Reabţov a lăsat după sine o pleiadă întreagă de învățători și profesori, oameni cu simț patriotic care au urmat și continuat tradițiile pedagogice, munca intelectuală, iluminarea națională a populației din sudul Basarabiei. Dar „bogăția lui principală a fost familia, soția și noi, cei doi feciori, care am încercat să mergem pe urmele lui. Și, desigur, biblioteca bogată, unde el își găsea refugiu în minutele grele, dar și vesele. Cărțile, albumele, prospectele erau bogăția lui spirituală și această bogăție nimeni nu i-a luat-o”.
„O asemenea personalitate a fost strălucitul profesor și om de știință și cultură Constantin Reabțov. Putem afirma că întregul sud al Basarabiei s-a adăpat, în cei mai secetoși ani, la izvorul de lumină al minții și sufletului său”, susținea regretatul Grigore Vieru, la aniversarea a 80 de ani de la nașterea ilustrului pedagog.
La fel susținem și noi astăzi, convinși că va trebui să mai curgă multă apă pe valea domoală a Frumoasei, până când, la Cahul, o altă asemenea personalitate o să se nască și o să strălucească așa cum a fost profesorul, pedagogul, lingvistul, scriitorul, iluministul și Omul Constantin Reabțov!
Sincere mulțumiri și recunoștință distinșilor Gheorghe și Valentin Reabțov, fiii profesorului omagiat în acest an, pentru cartea „Constantin Reabțov – Pedagogul, Iluministul, Patriotul” și pentru articolele dumnealor, puse la dispoziție, care au stat la baza conturării acestui material!

Ionel NOVAC

You May Have Missed