Profunda semnificație a Dorului

Dorul este un organ de cunoaștere a infinitului, spunea, laconic și profund, Lucian Blaga, cel care ne-a spus tuturor pentru vecie că „veșnicia s-a născut la sat”. Să adăugăm aici că acest cuvânt nu are, de fapt, un echivalent în nici o altă limbă, or, dorul este caracteristic doar nouă, românilor; în el noi punem mai toate trăirile, sentimentele umane – pure, neîntinate, de o semnificație aparte. Dorul în sine este un sentiment care exprimă o dorință puternică de a revedea pe cineva sau ceva drag, de a reveni la o stare emoțională preferată.

Cuvântul dor are origine în latina populară: dolus – a durea. Cu atât mai semnificativ titlul noii plachete de versuri – „Dorul – izvor tămăduitor” (Copyright, București, 2020), autor – Ion Domenco. Și așa cum toate dorurile dor (verbul a durea), dorul de poezie, de frumos, tradiție și obicei, de folclor, datina străbună l-au caracterizat dintotdeauna pe publicistul și poetul Ion Domenco; scrierile, versurile lui, inclusiv cele din prezenta broșură, au fost și continuă să fie inspirate din viața cotidiană a omului de la sat, sunt rodul activității sale pe ogorul publicistic și literar de peste patru decenii. Putem conchide cu certitudine: pentru Ion Domenco, dorul „este focul în care ard speranțele, dorințele, durerile, iar cenușa ce rămâne reprezintă amintirile” (Octavian Paler).
Originalitatea poeziei lui Ion Domenco provine din absoluta sinceritate a discursului poetic, din simplitatea expresiei, toate izvorând din melosul popular, din tradiţiile naționale cele mai frumoase; pe scurt – din bunul gust, bunul simţ şi buna cuviinţă a neamului românesc… Poeziile lui emană un suflu autentic, cultul părinților și al strămoșilor, permanența memoriei, a valorilor nepieritoare ale neamului românesc, cu o deosebită semnificație – etică, morală, cu demnitate și verticalitate. Totuși, remarcăm că între mai multe stiluri și modele, impuse de situație, Ion Domenco își afirmă o notă personală: predilecția pentru domeniile apropiate inimii (sufletul curat al țăranului, mica zeitate maternă, peisajul mioritic, dragostea pentru țarina străbună etc.).
Poetul scrie în registru tradițional, uneori cu un sentiment dominat de nostalgie și de o notă originală în evocarea, mai ales, a micii patrii – locul unde a luat ființă. Sunt ilustrative în acest context poeziile „M-aș dărui…”, „Balada din Bugeac”, „Mama”, „Mâinile tatei”, „Calea spicului de grâu”, „Mi-e dor de-a mea copilărie” ș.a., în care autorul își exprimă, de fapt, crezul său artistic și civic, dând dovadă că este îndrăgostit mult de viață, de satul natal, de neam și țară, credința creștină.
Autorul tinde să atace teme actuale, de o rezonanță socială aparte, cum ar fi necesitatea reîntregirii țării, sentimentele patriotice ale basarabenilor, care au avut de suferit din cauza raptului de la Patria-mamă („Cu Botgros cântăm la cumetrii și nunți,/Tot acolo plângem când ni-i greu,/Și visăm la mare și la munți,/Precum Ștefan ne-a-ndemnat mereu”(„Balada din Bugeac”).
Culegerea de față are o valoare deosebită prin faptul că poeziile-i sunt actuale prin mesaj și problematică, prin abordarea unor aspecte social-morale importante, semnificative. Poezia lui Ion Domenco este în primul rând trăire. Din poeziile sale poate fi sesizat limbajul bonom și sincer: prin cuvinte apte exprimă mai multe enunţuri poetice, formulate pe parcursul carierei sale literare. Acestea sunt: mamă, casă, sat, pământ, limbă, patrie, credință. Altfel zis, poetul Ion Domenco este… un dor, care s-a născut, a trăit și continuă să trăiască… cu doruri. Or, afirma el cu sinceritate: dorul este ceea ce ne rămâne după ce-am pierdut totul!
Dar iată și alte referințe despre autor, despre cărțile lui, selectate din alte surse pe parcursul ultimilor ani.
Alexandru Tecuci, profesor, critic literar, Cahul (Prefața la cartea de versuri și proză scurtă „Luminile dorului”, Cantemir, 2009. Ion Domenco): „Legătura sfântă dintre părinți și copii vine din adâncurile firii omenești, este, prea poate, cea mai trecută prin timp îmbinare de cuvinte, afirmă publicistul Ion Domenco în culegerea sa de versuri și proză scurtă „Luminile dorului” (Cantemir, 2009), în care caută să pătrundă în această enigmă prin sensibilitatea de fiu, punând la încercare arta cuvântului – drum destul de greu și anevios”. Autorul a reușit să facă niște pași viguroși pe drumul scrisului, care a înflorit ca o tendință firească spre dăltuirea silabei, ce aduce în sufletele noastre dorul, melancolia, speranța și însăși viața noastră cea de toate zilele, care, vorba lui Mihai Eminescu, „se face vers”. Ion Domenco este un împătimit al frumosului, al dorului, în sensul larg al acestui cuvânt. Astfel, dorul de mamă și tată în poeziile lui „e ca pământul de greu”, gând profund ce se conține în versurile: „Să povestesc oceanelor, în șoaptă,/Pădurilor și cerului, pe viu, / Că de-întâlnesc un oropsit în noapte / Îl ocrotesc, ca pe iubitu-mi fiu”. Din alte poezii desprindem că pentru poetul Ion Domenco cuvântul mamă are multiple semnificații: „mama e poem etern”, e „în veci dimineață”, „e primăvară”, „izvor nesecat” etc. Mama e ființa în ochii căreia „se scaldă gândurile noastre”, în genere, icoana mamei e modelată cu mult drag, original și cu sinceritate. La fel și în cazul tatălui, imaginea „mâinile tatei” sunt o oglindă veridică a simbolului tata – sprijinul de fiecare zi în familie, ele, spune autorul, creează aurul holdelor de pâine. În poezia „La mormântul tatălui”, poetul zice: „Drag ne-ai fost și vei rămâne/ Scump, fără de preț/-O icoană pentru mine,/Copii și nepoți”.
Acum, când veacul Internetului a pus stăpânire pe mințile oamenilor, rămâne să prețuim la justa valoare insistențele admirabile ale autorului de a scrie versuri, dovedind că dorul, dragostea de tot ce e frumos, demnitatea de neam sunt sentimente lirice, profunde și nu pot intra prin mașinăria Internetului, ele trebuie să treacă prin fibrele inimii, prefăcându-se într-un cântec veșnic viu…”.
Alexandru Burlacu, critic literar, dr. în filologie, profesor universitar, Universitatea de Stat din Chișinău „Ion Creangă” (Prefața cărții „Drumul spre casă”, Ion Domenco, Chișinău, Labirint, 2017): „Autorul cărții, jurnalistul Ion Domenco, este îndrăgostit de această palmă de pământ, de tot ce e sacru, frumos și drag. Acest lucru ni-l spune chiar el, prin versurile:„Dar cel mai mult mi-e dor de viață,/De casă, nucul cel din prag,/Mi-e dor de-o nouă dimineață,/Mi-e dor de tot ce-mi este drag!”; atunci când ne povestește despre emoțiile anilor 80-90 ai secolului trecut, pe care le-au trăit locuitorii satului Cociulia, care primii – și unicii în republica noastră! – au edificat, în Codrii Tigheciului, o Casă a Poeziei, unde se spunea adevărul despre mișcarea de eliberare națională a moldovenilor, se recitau poezii cu tentă patriotică, aici poposind poeți, scriitori, prin dumbrăvile cociuliene fiind plăsmuită scumpa și drăguța „Albinuță” a marelui Grigore Vieru. Și au meritat mai mult ca alții acest lucru cociulienii, care s-au încumetat să arboreze faimosul nostru Tricolor, fluturându-l, mândri, „La Izvor”, acolo unde, în august 1989, se adunase mai tot satul, de la mic la mare, și unde, pe parcursul anilor, se organizează Hora satului, sărbători de zile mari – Festivaluri, Concursuri; atunci când ne redă emoțiile cantemirenilor, răvășiți de durere primăvară, vară și toamnă, când vin, cu pioșenie, la Cimitirul de Onoare al Eroilor Români, căzuți în luptele pe Capul de pod Țiganca, în vara lui 1941, pentru reîntregirea neamului, pentru credință și libertate; când se bucură nespus pentru marii noștri artiști, rapsozi populari, ce trudesc cu osârdie întru conservarea și perpetuarea tezaurului folcloric al neamului românesc, asemeni lui Gheorghe Raicu din satul cu un nume atât de frumos – Bucuria! -, care, iată, de mai bine de un sfert de secol (!), organizează și desfășoară în satul natal un Festival regional al cântecului și dansului popular, ce întrunește, în fiecare lună de Gustar, împătimiții de folclor din zona de sud a țării, încât ai impresia că totul cântă și joacă, se tresaltă pământul de voie bună; atunci când elogiază dinastiile lăutărești, de care nu duc lipsă localitățile din sudul țării, precum sunt cele din Văleni, Tartaul, Ciobalaccia, Cantemir ș. a.
Probabil, cel ce iubește este mai blând cu oamenii. Dar și mai fericit, căci totul este trecător în lumea aceasta, doar dragostea e veșnică. Dorul de vatră, de cei dragi, de trecut și prezent, de datini și tradiții ne înaripează, ne dă puteri, ne ajută să mai îndepărtăm toamna vieții, bătrânețea. Omul se trece, dar dorul este veșnic tânăr – ca ochii mamei și ai tatei, ai soției, copiilor și nepoților, pe care i-ai privi și admira întruna. Va începe o altă viață, vor fi cântate alte melodii. Dar niciodată să nu uităm cântecul mamei, melodia copilăriei, vraja tinereții, izvorul veșnicelor dimineți, să nu dăm uitării drumul spre casă, spune Ion Domenco”.
Ioan Nimerciag, profesor, mun. Moinești, judeţul Bacău („Firavele coarde ale sufletului”, „Cuvântul Liber”, 23 martie, 2018): „Foarte frumos spune Ion Domenco în cărțile sale că dorul de casa unde ne-am născut, de oamenii dragi, de datinile și tradițiile din satul copilăriei noastre nu pot fi date uitării, el însuși fiind un neistovit îndrăgostit de viață, de această palmă de pământ, de tot ce e sacru, netrecător și drag ființei sale, ce reiese din eul său poetic:„Dar cel mai mult mi-e dor de viață,/De casă, nucul cel din prag/ Mi-e dor de-o nouă dimineață/,Mi-e dor de tot ce-mi este drag!”.În încheiere, printr-un catren venit acum în minte, vreau să definesc cine este omul, publicistul Ion Domenco: „E pomul roditor de lângă drum,/Ce-i fără gard și fără de opreliști-/Din roadele-i ce-s tare-tare dulci/ Eu te invit, frumos, să guști acum”.
Ionel Novac, scriitor (postfață, „Dorul – izvor tămăduitor”, Copyright, București, 2020, autor – Ion Domenco): „Lectura cărților lui Ion Domenco m-a surprins dintotdeauna în mod deosebit, atât prin farmecul și talentul înnăscut cu care prezintă întâmplările, oamenii și locurile dragi ale copilăriei și adolescenței, cât și prin versurile sale, pe care, după ce le-am citit, i-am sugerat să le adune într-o plachetă, convins fiind că și acestea vor fi apreciate de cititorii săi. În ceea ce mă privește, le-am citit, cu o deosebită plăcere, o dată, de două ori, dar ca plăcerea să fie deplină, vă îndemn și pe dumneavoastră să citiți poeziile din placheta „Dorul – izvor tămăduitor”. Aveți posibilitatea de a-l citi și de a-i pătrunde în sufletu-i sensibil, plin de vibrație și emoție cu care l-a înzestrat bunul Dumnezeu”.

Victor AXENTI,
dr. în filologie, prof. universitar, Universitatea de Stat
„B. P. Hasdeu” din Cahul