Oameni care au fost: Constantin Reabțov – 100 de ani de la naștere

Fiecare așezare omenească, fie ea mai mică sau mai mare, fie atestată documentar recent sau cu secole în urmă, în decursul evoluției sale istorice, își are una sau mai multe personalități, care s-au distins prin faptele sale, prin creația sau contribuția aparte adusă la renumele locului de baștină.
Nu face excepție de la această regulă nici Cahulul, localitate care de-a lungul a peste cinci secole de existență a cunoscut astfel de personalități, care și-au fixat puternic amprenta în istoria așezării din jurul Lacului Frumoasa. Una dintre acestea este, incontestabil, regretatul pedagog și om de cultură Constantin Reabțov, cel supranumit, pe bună dreptate, „Iluministul de la Cahul”, de la a cărui naștere aniversăm 100 de ani.
„M-am născut la 26 iulie 1920, în orașul Cahul. Tata, rus de naționalitate, era de pe lângă Orșa (gubernia Moghiliov ori Vitebsk). Venise cu armata țaristă în 1916, pe frontul din România, în timpul Primului Război Mondial, dar după destrămarea Rusiei Țariste, în 1918, a trecut Prutul și s-a stabilit la Cahul. A cunoscut-o pe mama în acest timp, s-au căsătorit și a rămas pentru totdeauna în Cahul. Mama, de origine grecoaică, s-a născut în România (prin ținutul Fălciu) și se stabilise cu familia în satul Oancea”, avea să noteze în memoriile sale, mult mai târziu, cel care avea să devină una dintre cele mai cunoscute și apreciate personalități pe care le-a dat de-a lungul istoriei sale municipiul Cahul.
Primii ani ai copilăriei i-au fost fără de griji, alintați în general, de minunatele povești ale bunicului („prima poveste auzită de la bunicul meu a fost „Peștișorul de aur”, apoi poveștile lui Ion Creangă”) sau de jocurile inocente cu alți copilași de seama sa.
Crescut într-o familie multilingvă, Costică, așa cum îl alintau toți ai casei, înțelegea și vorbea de la fragedă vârstă la fel de bine româna, greaca și rusa, iar pe la cinci anișori a început chiar să citească. Și școala a început-o devreme, când abia împlinise șase ani. „Unchiul Marcu, fratele bunicii, în vara dinainte de a pleca la școală, mi-a adus un drăguț de ghiozdan, cu curele de pus în spate”, își va aminti mai târziu de primii ani de școală.
I-a plăcut mult cartea, dar mai apoi și munca, însușire moștenită de la tatăl său, care, vara, atunci când nu avea ce face cu tâmplăria, se tocmea zilier la nemții din satele învecinate Cahulului, la treierat sau la alte munci agricole. „Eu am început să muncesc de timpuriu, însă mă atrăgea munca intelectuală. De prin clasa a patra de liceu, aveam elevi pe care-i meditam. Uneori ajungeau până la 10-12 copii. Așa că îndată ce luam masa, plecam pe la dânșii și mă întorceam pe la ora 9 sau chiar 10 seara. Atunci începeam să-mi pregătesc temele pentru a doua zi”.
Tot prin clasa a patra, împreună cu alți trei colegi, pune la cale un îndrăzneț proiect: în vacanța de vară să viziteze… Africa, unde urmau să găsească diamante, să se îmbogățească și, în același timp, să-i facă fericiți și pe părinții lor! Unde mai pui că, în voiajul lor, puteau vedea și lumea, lucru ce nu era la îndemâna multora!
Dar pentru asta aveau nevoie de o barcă cu motor. Ba unii erau de părere să-i adauge pânze ca să plutească mai repede și, neapărat, să-i instaleze și o cabină, așa cum scrie la carte! Nu au fost uitați nici banii necesari pentru călătorie, pe care „i-am achiziționat, respectând toate tradițiile: ajun, Crăciun, Anul Nou”.
Nici n-a trecut bine iarna că „primăvara devreme – de-abia se topise gheața – noi eram pe baltă, închiriam barca vreunui pescar și ne antrenam la vâslit, ba uneori puneam și pânza – câte un cearceaf adus de acasă”. Dar n-a fost să fie! Într-o zi, din nu se știe ce motive, călătoria se contramandează. Fiecare dintre cei patru protagoniști avea dreptul să-și cheltuiască banii adunați după bunul său plac. „Așa a apărut în casa noastră un teanc de cărți din colecția „Amantele celebre”, iar din rest am mâncat bomboane cu nucă. De atunci, în schimb, am rămas pentru totdeauna cu dorul de a călători și până acum consider turismul drept cea mai frumoasă formă de odihnă”, va nota temerarul navigator în „jurnalul său de bord” de mai târziu.
După terminarea școlii primare, Constantin Reabțov urmează cursurile liceului „Ion Voievod”, unde avea colegi de diferite etnii: români, armeni, greci, ruși, bulgari. Astfel, prietenul lui de bancă, Robert Eisenbraun, cunoscut mai apoi ca Robert Cahuleanu sau Andrei Ciurunga, era neamț, Andrei Cembirgi era armean, Tihonov – rus etc. Dar toți cunoșteau câte două-trei și chiar patru limbi, iar la limba română aveau nota 10. El însuși, încă din clasa a șasea, învățase și limba franceză, limbă în care alcătuia meșteșugite compuneri.
Încă fiind elev de liceu, a fost campionul orașului la alergări, 100 de metri plat. Totodată, avea o voce plăcută și a cântat în corul bisericesc din oraș. Pentru că învăța bine, era parțial scutit de plata pentru studii („La liceu învățam bine: n-am coborât niciodată mai jos de locul doi”). Vacanțele școlare și le petrecea împreună cu prietenii și colegii de liceu, cutreierând parcurile și grădinile orașului, bătând mingea pe toloacă, luându-se la întreceri sau „explorând” sălbatica luncă a Prutului. Și, mai ales, citea, citea mult, lectura pasionându-l până la sfârșitul vieții.
Clasa a opta a făcut-o în regim extern, la liceul „Regele Carol al II-lea” din Bolgrad, unde se ducea la sesiune de două ori pe an, parcurgând pe jos distanța de 50 de kilometri. Asta deoarece, în 1938, liceul din Cahul fusese închis, pentru optimizarea bugetului…
După 28 iunie 1940, odată cu venirea „eliberatorilor”, având studii liceale, Constantin Reabțov este trimis la cursuri pentru învățători, cu durata de o lună și jumătate. Iată cum rememorează el această perioadă: „În fostul nostru liceu s-au deschis cursuri învățătorești. Nu ne venea să credem. Înveți o lună și jumătate și ești învățător la clasele primare. La români, trebuia să înveți opt ani la școala normală. E drept că și cursanții noștri au ceva carte. Majoritatea au terminat liceul, așa că e posibil ca și din noi să iasă ceva. Aveam obiecte noi: „Istoria URSS”, „Pedagogia” etc. Învățătorii noștri sunt veniți de peste Nistru, din Republica Autonomă Moldovenească și au o limbă pe care cu greu o recunoști că-i moldovenească. Căutam noi să-i imităm, însă se vede treaba că nu prea reușeam. Așa că eu termin cursurile cu trei de „patru” la celelalte obiecte și cu un „trei” la limba moldovenească. Ce paradox!”.
După terminarea cursurilor, este numit la început învățător, mai apoi director, la școala primară din Andrușul de Jos. Cât a lucrat acolo, a trăit în gazdă la bădița Vasile Raru. Toată viața își va aminti cum peste noapte, la Andrușul fiind, în septembrie 1940, a primit circulara de a trece de la grafia latină la cea chirilică.
La începutul războiului (22 iunie 1941), a fost înrolat în Armata Roșie, într-un batalion de geniu, cu care, tot retrăgându-se, a ajuns până la malul stâng al Donului, săpând prin stepa calmucă cu târnăcopul, hârlețul și lopata.
Iarna anului 1942 a fost deosebit de aspră. De la 20 ianuarie și până la 10 februarie 1942 a ținut, zi și noapte, o furtună cu zăpadă, de nu se vedea nici în cer, nici în pământ, cu geruri de -38, -40 de grade. În astfel de condiții, geniștii sovietici săpau tranșee și fortificații!
La sfârșitul lui iulie 1942, armata din care făcea parte și batalionul lui Constantin Reabțov a fost încercuită de nemți și mii de soldați au fost făcuți prizonieri. După câteva săptămâni, într-un lagăr de concentrare, a fost predat, la fel ca și mulți alți basarabeni luați prizonieri, autorităților române. Spre sfârșitul lunii septembrie 1942, este adus la Cahul, unde a fost interogat la Siguranță, după care i s-a dat drumul acasă.
Nu după multă vreme, în decembrie 1942 a fost înrolat în Armata Română, tot într-o unitate de geniu, unde s-a aflat până la 9 septembrie 1944. După aproape patru ani de război, în care a săpat tranșee și fortificații, părăsește definitiv armata împreună cu un grup de camarazi cahuleni și, după o călătorie cu multe peripeții, revine la vatră.
Peste câteva zile, în drum spre comisariatul militar, îl întâlnește pe șeful Direcției raionale de învățământ, Alexei Pecerschi, cel care îl numise director de școală în 1940. Deoarece era mare nevoie de cadre didactice, acesta l-a trimis la Chișinău, la cursurile de învățători, astfel fiindu-i pecetluită soarta de dascăl pentru mai bine de cincizeci de ani. Mai târziu a absolvit Institutul Învățătoresc din Bălți și, ulterior, Institutul Pedagogic „Taras Șevcenko” de la Tiraspol.
(Va urma)

Ionel NOVAC