Ani de restriște pentru basarabeni, o rană încă nevindecată

Interviu cu Georgeta Bolocan (Racoviță) din satul Ghioltosu, comuna Țiganca, raionul Cantemir. S-a născut în anul 1947, în sovhozul Celka, regiunea Akmolinsk, Kazahstan, unde fuseseră deportați părinții ei.

Doamnă Bolocan, la momentul deportării, câți membri ai familiei erau?

Familia nu era numeroasă, dar au fost ridicați: tatăl meu, Racoviță Constantin, mama – Sofia, bunicul patern, Racoviță Gheorghe Tudor, bunica Ștefania, bunica. De asemenea, tata a avut și un frate, Victor, și soția acestuia, Parascovia. Ceva mai târziu, și un frate de-al bunicului, Racoviță Vasile, a fost deportat în anul 1949.

De unde au fost deportați și în ce dată?

Din Ghioltosu, raionul Baimaclia, acum – Cantemir, în dimineața zilei de 13 iunie 1941. Mama avea copil de doar două săptămâni, sora cea mai mare, Georgeta, care a murit după o perioadă de exil. Mama avea doar 17 ani la momentul deportării… De fapt, noi toți ne-am născut acolo: fratele Gheorghe, la 28 octombrie 1943, sora Fedotia, la 4 ianuarie 1951. Ambii nu mai sunt în viață, au decedat aici, în Moldova.

Din cele povestite de părinții dvs., ce ne puteți spune despre gospodăria pe care o aveau înainte de a fi deportați?

Păi, toate de la asta au și început. Tatăl meu s-a născut într-o familie de țărani, dar bunelul lucra la un boier, avea grijă de animale, de grajduri, dar a fost un om de treabă. Și în fiecare an boierul îi dădea câte o falcă de pământ, uneori câte o vacă, să-și poată face o gospodărie. Când s-a căsătorit, părinții fetei le-au dat șase fălci de pământ, așa au reușit să își construiască o gospodărie mare. Desigur, aveau lucrători sezonieri, care îi ajutau la cultivarea pământului, la îngrijirea animalelor.

Motivul deportării vă este cunoscut?

Motivul „oficial” este că bunicul, chipurile, avea 10 slugi, dar nu este adevărat, avea oameni la sezon care îl ajutau, dar în nici un caz nu au avut slugi și nu au fost printre cei mai bogați, au fost niște oameni gospodari, care au reușit, cu forțele proprii, să-și ridice o gospodărie frumoasă, casa construită de bunici a devenit, după ce au fost deportați, școală. Au avut și o dugheana, dar li s-a confiscat totul.
Părinții mei s-au căsătorit în 1940, nu reușiseră să construiască ceva, locuiau cu bunicii și cu fratele lui. Bunica de pe mamă era din Cetatea Albă, îi murise soțul în Primul Război Mondial și lucra la un boier, așa a dat-o spre adopție unei familii din Ghioltosu. Bunicul era muzicant, bunica stătea acasă cu copii.

Despre momentul deportării ce ne puteți spune?

Au venit noaptea, i-au urcat în căruțe, nu le-au permis să ia nimic, decât hainele de pe ei, și poate o pâine, pe mama au impus-o să își desfacă părul (era prins în cozi), să vadă dacă nu cumva a ascuns ceva acolo (cu lacrimi în ochi, dna Georgeta povestește acest moment). După ce au fost urcați în căruțe, așa cum erau, dezbrăcați, au fost duși în Cania, unde au fost încărcați în vagoane pentru vite. Înainte de îmbarcare, au fost chemați capii familiilor, chipurile, să mai verifice niște acte. Familia a hotărât să meargă tata, fiind și cel mai mare fecior; bunicul stătea în tot acest timp, cu sora cea mare în brațe. Dar pe tata l-au trimis înapoi, ordonând să vină bunicul. Bunelul, auzind aceasta, a înțeles că nu-i a bine, spunând că acesta e sfârșitul. Și de atunci nu l-a mai văzut nimeni…

Ați putut afla, ulterior, unde l-au dus pe bunicul dvs.?

Nu, din păcate nu am aflat nimic, doar că a fost condamnat într-un proces la 5 ani. Mai târziu, niște vecini au ajutat-o pe bunica și, în 1953, după moartea lui Stalin, au primit răspuns că ar fi murit în Așinsk, regiunea Tomsk, însă în 2012, când am scris și eu cerere să fiu reabilitată, am întrebat și de asta. Mi s-a răspuns cu totul altceva: bunicul meu ar fi murit în Udmurtia, fiind arestat pentru că era membru activ antirevoluționar al Partidului Liberal și profita de asta în gospodărie, având în subordinea sa 10 oameni, ceea ce e o minciună; nu coincid datele și, în plus, bunelul niciodată nu a făcut parte din vreun partid. Tot atunci am aflat că a fost trimis într-un lagăr de concentrare și acolo și-a găsit sfârșitul.

Cum a fost drumul?

Mi-au spus părinții că, de bezmetici ce erau, nu mai înțelegeau nimic, au mers doar noaptea, au ajuns în Kazahstan, unde au fost „cazați” în niște barăci, acolo am locuit până părinții au reușit să mai agonisească ceva. La început nu aveau ce mânca, era foarte greu. Munceau la o fermă de vaci. Mai târziu, tata a învățat de tractorist și a lucrat în sovhoz, la război nu a fost luat (de regulă, cei deportați nu erau luați la război).

Cu ce se alimentau cei deportați?

Păi cam ce mâncau localnicii, un fel de iarbă, „ciurlan”. Mama, lucrând la fermă, unde mai mureau porci, o bătrânică, a învățat-o să pună semn acolo unde îngropau porcii și noaptea se duceau, îi dezgropau… și-i mâncau; ca să nu vadă lumea că iese mereu fum din baracă, bunica astupa hogeagul, asta i-a salvat. Deja când și-au mai revenit părinții, aveam și cartofi, țin minte că sub pat țineam grâu, puneau niște scânduri, să nu se împrăștie…

Cum au reușit părinții, să își facă o gospodărie?

După moartea lui Stalin, am început să trăim mai bine, tata lucra ca tractorist, mama s-a angajat la spital ca femeie de serviciu, și desigur că de acolo mai aducea resturi de mâncare; era apreciată acolo de toți, pentru că atunci când au hotărât să ne întoarcem, medicii îi spuneau mamei că va regreta că pleacă, pentru că în Moldova nu are nimic…

Ce amintiri mai aveți, deja când ați mai crescut?

Păi, prin anul 1951, tata a fost închis, se furase un sac de făină dintr-un magazin, taman atunci tata a trecut pe acolo cu un sac gol, a fost învinuit și condamnat la 10 ani, însă a fost ajutat tot de un moldovean, care, prin intermediul surorii lui, l-a ajutat, au scris plângere și astfel tata a primit o pedeapsa de numai jumătate de an.

Când v-ați reîntors?

Am revenit în august 1957 și nu vroiau să ne primească, însă părinții mamei i-au ajutat să rămână tot în sat; dar mulți nu s-au mai întors acasă, au rămas acolo. Eu eram în clasa a 3-a când am revenit și am mers mai departe aici cu învățătura. Fratele meu era în clasa a 7-a, iar sora mai mică avea 6 ani. La conducerea colhozului era un evreu, Iacov Coifman, și îi punea la locuri bune de munca în special pe cei deportați, deoarece și el și familia lui au avut de pătimit din cauza dictaturii regimului de la Kremlin. A fost chemat la comitetul raional de partid și a fost întrebat de ce pune în funcții importante pe cei deportați; el, nefiind afiliat la nici un partid, a răspuns că cei deportați au fost gospodari – și aici, și acolo.

La întoarcere vi s-a oferit vreun loc de muncă?

Tata a lucrat o perioadă în Cahul, la o întreprindere unde făceau teracote, iar mama, femeie de serviciu la școală, care îi fusese casă înainte de deportare, până a ieși la pensie; tata a murit la vârsta de 62 de ani, iar mama – la 80 de ani.

Unde ați locuit, totuși?

Au reușit să ia înapoi casa părintească a mamei, pentru că cea a tatălui fusese transformată în școală de 4 clase. Au mai reînnoit, au mai prefăcut, însă au locuit acolo.

Când ați fost reabilitați oficial?

Sora mea a scris, a cerut, în anul 1989, ca părinții să fie reabilitați, să primească o compensație, însă cei de la sovhoz au refuzat să ne dea pământurile înapoi, spunând că nu ei ne-au luat averea. Mai târziu, am crescut și am mers la școala din Leova, acolo mi-am cunoscut și soțul, era tot din Ghioltosu, la vârsta de 23 de ani ne-am căsătorit.

Câți ani a stat familia dvs. în Kazahstan?

Părinții mei s-au aflat acolo 17 ani, eu am locuit în Kazahstan 10 ani. Le sunt recunoscătoare mamei și tatălui pentru ca ne-au educat și nu ne-au lăsat la greu, am avut posibilitatea să mergem și să învățăm.

Interviu realizat de
Ion GHELEȚCHI și Ludmila CHICIUC,
Universitatea de Stat din municipiul Cahul