Cel mai aprig dor, niciodată nestins…

…E pe sfârșite luna lui Cuptor, suntem în pragul ultimei luni de vară, a lui Gustar, care, vine vorba, încununează truda omului de la sat, care așteaptă cu nerăbdare Sfântul Ilie, după care are voie ca să se înfrupte din mere și pere, din boabele chihlimbarii… Acum, când am trecut de dricul verii, ne copleșesc tot mai năvalnic amintirile copilăriei, cu irepetabilele ei pagini de viață, ne apar în fața ochilor chipurile scumpe ale părinților, fraților și surorilor, rudelor, ale sătenilor dragi…
Fiecare dintre noi are de spus multe cuvinte despre ființa ale cărei așteptări sunt cele mai lungi și care păstrează în sine iubire, bunătate, gingășie, voință, speranță, răbdare și, nu în ultimul rând, cel mai mare, mai greu și mai aprig dor. Teamă mi-e că în altarul sufletului nu voi găsi cele mai alese, mai potrivite slove adresate celei mai dragi ființe – Mama, care este, de bună seamă, rădăcina și izvorul vieții, începutul tuturor începuturilor, dimineața zilei fiecăruia dintre noi este.
Ea, Mama, dor din dorul ei ne-a dăruit. Tinerețea și sănătatea, visele și frumusețea. De fiecare dată, la despărțire, ne tot întreba de sănătate, serviciu, copii, ne dădea atâtea povețe, cuvinte dulci de rămas bun și doar uneori, cu glas stins, avea și câte o rugăminte… Dar nu uităm noi prea devreme acele sfaturi, acele rugăminți ale ei? Nu întârziem noi prea mult să-i răspundem, cu sinceritate, la dor și iubire? Or, nimic în lume nu poate înlocui întoarcerea, revenirea la pragul casei părintești. Căci drumul depănat spre bătătura casei dragi, spre vatra părinților și a buneilor este, mai întâi, un examen pentru noi, copiii. Unul pe care trebuie să-l susținem cât mai des posibil, căci mamele noastre, în pofida tuturor incertitudinilor, vin mereu, mereu spre noi, pe cărări de țărână, nebănuite, pe poteci dosite de ochiul lumii. Cu brațele pline vin, ca întotdeauna, de când le știm, de când ne ținem minte. Ele ne veghează drumurile. De câte ori deschidem poarta și le călcăm pragul, de atâtea ori tresar. Și tot stând așa, pe la porți, le întrece timpul, ochii li se fac izvoare, vorba poetului. Iar ele trec peste acest fapt, precum le trec cu vederea pe atâtea altele.
Mai păstrez și acum multe scrisori de-ale mamei. Recitindu-le peste ani, mă bucur că din ele reînvie tot ce mi-a fost scump din fragedă copilărie, adolescență și tinerețe, tot ce mi-a fost și-mi este drag și apropiat inimii și sufletului. Cu ajutorul lor pot restabili orice clipă dragă și irepetabilă:
„…dragul mamei, cum ai trecut de examene? Cred, cu Doamne ajută. Mâine vom serba Sfântul Ilii, aducător de ploaie, apoi – Ilii Pălii, Foca. Vezi, dragul mamei, nu cumva să aprindeți focul în ziua asta, că-i mare pericol…”;
„…apoi, Ionele, vara e de acum pe ducă, azi e Pintilie călătorul. Te așteptăm cu mult drag de la Chișinău. Aseară așa de tare mai cântau țârâiecii, iar azi, dis-de-dimineață, rândunelele se căutau una pe alta pe deasupra casei și mă apucase, nu știu cum, o jale, văzându-le…”;
„… apoi, timpul ista fuge, zboară, nu alta. Parcă mai ieri ai plecat la Universitate, da iaca, a fost de acum Sfânta Marie cea mica, am ajuns și la Ziua Crucii, mâine culegem strugurii, poate vii la un păhărel de must, tare-i dulce și gustos…”;
„…mai înainte vreme, vă ocăram când băteați nucile prea devreme, acum cad singure, iar noi nu le mai găsim prin iarbă, da nici timp nu prea avem, ne porăim cu popușoii, fasolele, cartofii, cu multe altele, căci așa-i toamna la sat…”;
„…tu, dragul mamei, dacă nu poți și nu poți veni, spune, că mama ți-a prinde pe grindă câțiva struguri, știu că tare-ți mai plăcea poama…”;
„…mâine-i Sfântul Dumitru, s-au ales și oițele, tat-to se pregătea să plece la frate-so Mitea, dar afară plouă, cerne o ciobănească a doua zi, fără să contenească. E frig și urât, nimic nu poți face și noi stăm la fereastră, și ne tot uităm în zare…”;
„…azi am fost cu tat-to la pădure, am adus câte o sarcină de vreascuri, să aprindem focul în casa mare, că aici, în cămară, mai asudă ferestrele și tat-to zice că, dacă vine vreun copil, că mâine-i lăsatul secului, intrăm în Postul Crăciunului, n-a sta în cămară. Și am copt plăcinte, cu brânză, bostan, se topesc în gură, nu alta…”;
„…și nopțile estea de iarnă parcă nu mai au sfârșit. Noi am terminat demult toate treburile și vorbele, și nu mai are cine să le schimbe, să le primenească…”;
„…stăm și ghicim: oare or veni copiii de Crăciun și de Sfântul Vasile? Eu una zic că da, nu se poate să fi uitat cât e de frumos în seara de Crăciun și de Sfântul Vasile, când răsună satul de colinde și urături…”;
„…ca azi se botează gerul, adică Boboteaza și zicem noi, trebuie să dăm sania în șopron, totuna a stat fără trebuință toată iarna, așteptând copiii și nepoții…”;
„ …vorbeam aseară, nici de Sfântul Ion n-ai venit. Nan-to Ion a întrebat de tine. Noi te-am pomenit, ne-am rugat de multă sănătate…”;
„…ieri am auzit cucoarele, ne-am tot uitat lung-lung la ele, până ni s-au umplut de lacrimi ochii, zicând cu tat-to: Doamne, ce bine-i că-s grămadă…”;
„…am sărbătorit și Floriile, iată că am ajuns cu sănătate și în Săptămâna Mare, duminica ce vine sărbătorim Învierea Domnului, cred că măcar acum ne vom revedea cu toții… Sau de Blajini, dacă om ajunge sănătoși…”;
„…tat-to mă tot liniștește, zicând c-or veni băieții barem acum, când fulguiesc zarzării. Cât e ziulica de mare nu mai lasă sapa și grebla din mână, apoi, obosit, se așează pe o ciotcă, stă sub nuc și așteaptă…Da eu prin casă: văruiesc, cârpesc, apoi ies la poartă, mă uit peste pârlaz tot cu mâna streașină la ochi…”;
„…știi, Ionele, că azi, de Sfântul Gheorghe, se prind ciobanii? La noi va fi tot moș-to Mitea, poate vii să ne vezi mioarele, taman ți-oi da să-i duci și o pască, ouă roșii, căci așa-i la noi a doua zi de Paști, când se face și joc în sat, știu că tare-ți plăcea rânduiala asta și ție…”;
„…mai vino, dragul mamei, pe-acasă, că s-au copt de acum cireșele și zarzării, tat-to nu le mai ajunge, eu nici atâta, iar nepoții nu ne dau pace cât îi ziulica de mare…”;
„…feciorașule, mâine e Sânchetru, am mai ieșit dintr-un post. Poate te rupi cumva de la învățătura ceea a ta, vino de gustă vișinele, că-s pe sfârșite, da tot bune și gustoase sunt…”;
„…zicem noi, eu cu tat-to, că s-or pierde prunele: tare multe au mai rodit anul ăsta, bune fructe, dar n-are cine le strânge nici de pe jos, nici de pe crengi…”;
„…nici nu mai știu ce să cred: am trecut și de Sâmbăta Moșilor, mâine-i Duminica Mare, nu mai are cine așterne corovatică și cimbrișor prin casă, dar voi tot întârzieți să mai veniți în sat… ”.
…Grele ca piatra de moară sunt așteptările părinților. Căci ei poartă și grijile noastre dintotdeauna , și grijile vieții, legate de țarină, de pâine, de copii și de nepoți… Și noi uităm de cele mai multe ori că le-am lăsat doar așteptările, steblele de busuioc, gutuile de pe grindă și de la fereastră…
Multe drumuri cunoaște omul în viață, cel mai scump, mai scurt rămânând cel care duce spre casă, spre mama și tata. Să-l păstrăm, să-l ocrotim, ca pe ochii din cap, căci astfel îi păstrăm și-i ocrotim pe părinții noștri dragi. Să fim cât mai des, cât mai aproape de nucul de la poartă, de zarzărul nins, de salcâmul cu ciorchini albi, ușori. Atunci și așteptările vor fi mai scurte, mai calme, mai puțin dureroase. Căci multe datorii avem pe lume, dar una rămâne mereu neachitată: cea față de mamă, de părinți, de izvorul vieții, de casa părintească, de unde ne-am luat zborul în lume.

Ion DOMENCO