Mihail Mitrofan: „N-am crezut că zăpada poate fi fierbinte!”

Mihail Mitrofan: „N-am crezut că zăpada poate fi fierbinte!”

Ca și pe toți moldovenii, războiul l-a luat prin surprindere pe Mihail Mitrofan din satul Tartaul de pe dealurile Baimacliei, Cantemir. Împlinise de curând doar 19 ani, când a fost chemat pe front. Aștepta cu mare nerăbdare sfârșitul acelui măcel sângeros, cu gândul că va începe o viață nouă, liberă, cu cer senin și fără bubuituri interminabile.

Dar n-a fost să fie. În toamna lui 1944, în primele zile de Brumărel, fu mobilizat și trimis la instrucție militară, dar și la învățarea… limbii ruse, căci atunci toți comandanții unităților de pe front erau vorbitori de rusă, pe care moldovenii nu aveau de unde s-o cunoască.
N-a apucat să-și ducă la sfârșit nici un vis, nici un plan, căci peste o lună unitatea lor din cadrul Frontului doi Ucrainean se afla deja la hotarul dintre Polonia și Germania, fiind trimisă „în focul cel mare” chiar din prima zi.
„După acea lună de instrucție și antrenamente, însușisem multe, dar, oricum, războiul nu poate fi planificat, nimeni nu știe ce ți se poate întâmpla atunci când intri în luptă și totul este ca în iad, își amintește moș Mihail Mitrofan. Văd și acum chipurile camarazilor de arme, acei cu care am stat într-o tranșee și care cădeau, răpuși de gloanțe, grenade, mine, bombe, schije…
Eram mereu, zi și noapte, într-un adevărat calvar, aud și acuma gemetele răniților, îmi trec prin fața ochilor tovarășii care mureau acolo, fără a mai fi înhumați, fără cruce la căpătâi… Dacă mă credeți, nu doresc nici să-mi amintesc de acea perioadă din viața mea, căci prea mult chin am îndurat pe câmpul de luptă. Adeseori sunt întrebat cum de am rămas în viață și am revenit acasă. Cum să vă zic: ruga zi de zi la Domnul, la Fecioara Maria, și marea dorință de a mă întoarce acasă m-au ajutat să trec prin toate grozăviile. Cel mai mult îmi era teamă că nu voi apuca sfârșitul războiului. Visam la casa părinților, vedeam zi și noapte poarta, ograda, mămăliga de pe masă, spune Mihail Mitrofan, cu ochii în lacrimi. Din păcate, la 10 februarie 1945, în una din lupte, am fost rănit, așa că sfârșitul războiului m-a prins în spital: cu o contuzie la cap, am fost internat într-un spital militar din Voroșilovgrad. Slavă Domnului, m-am întremat, dar ordinul de demobilizare l-am primit abia în 1948…”.
Revenit acasă, a luat-o de la capăt: s-a căsătorit, a muncit pe câmp, în gospodăria natală, a fost și pastor la turmele de mioare, bucurându-se de viața pașnică, pentru care a vărsat și el sânge… Împreună cu soția Maria, a crescut șapte copii vrednici, cu dragoste pentru țară. Îndeosebi se mândrește cu cei doi feciori și un nepot, care sunt ofițeri, dar și cu ceilalți feciori și fiice, nepoți și strănepoți, cărora, recunoaște, la cei 95 de ani ai săi, le-a cam pierdut numărul…
„Tinerii de azi trăiesc în pace, dar eu mereu le repet: trebuie să vă bucurați de această pace, să o păstrați cu sfințenie, că prea mare îi este prețul, spune veteranul. Nimeni, în afară de cei care au stat pe poziții, nu știe ce-i războiul. Acolo au fost de toate: iarnă și ger, foamete și sete, nopți de veghe prin tranșee, zile trăite pe muchie de cuțit, față-n față cu moartea. Acolo am simțit, vorba ceea, cum poate fi fierbinte până și omătul…”.
Aşa a rămas în amintirea lui Mihail Mitrofan, războiul, anii petrecuți departe de casă. Este singurul veteran de război din raionul Cantemir care a mai rămas în viață. Dar, deși a fost greu și a suportat multe chinuri, lipsuri, el spune că și astăzi este mândru că a putut să-și apere patria cu arma în mână. Nu-mi pare rău, trebuia cineva să se ridice la luptă cu hitleriștii…
Chiar dacă au trecut 75 de ani de la cel mai sângeros război din istoria omenirii, bătrânul spune că acele vremuri nu se uită, iar zilele trăite sub șuieratul gloanțelor nu pot fi date uitării. Anume acest lucru le spun copiilor, nepoților și strănepoților.
În urmă cu 75 de ani, în 1945, lua sfârșit cel de-al doilea război mondial. Anii grei de suferințe, de victime, de enorme distrugeri materiale, se încheiau prin capitularea Germaniei și Japoniei. Jertfa de sânge a celor căzuți în numele libertății, al păcii, salvării civilizației nu a fost dată uitării. Am cinstit Ziua Victoriei și Ziua Europei cu sentimentul recunoștinței pentru cei care, în focul luptelor, și-au pus mai presus de propria viață dragostea de țară, de pământul strămoșesc. Să nu ezităm de a omagia – iară și iară!- faptele eroice ale celor căzuți în grele bătălii, precum și ale celor care, supraviețuind conflagrației, au rămas să evoce generațiilor de urmași tragica experiență a războiului și, mai ales, necesitatea ca ea să nu se mai repete, niciodată, nicăieri pe acest pământ.

Ion DOMENCO

You May Have Missed