Social

„Doamne, fă-mă mut, ca să nu ajung la Dachau!” mne, fă-mă mut, ca să nu ajung la Dachau!”

7 Mins read

(Despre ororile din lagărele de concentrare naziste.
Continuare din numărul trecut)

II. Deținutul nr. 05.658. 292
…Ion Focșa, fost deținut în lagărele de concentrare hitleriste Dachau și Auschwitz, cu numărul de înregistrare 05.658.292, a trăit în satul Enichioi, de pe dealul Baimacliei din Cantemir. Mereu cu o umbră densă de tristețe pe față, zgârcit la vorbă, retras și adeseori căzut în depresie, el nu se grăbea nicicând la întâlnirile organizate în sat sau în raion cu veteranii de război, arătându-i doar fiicei Veronica, arareori, câte o fotografie din cele pe care le adusese din lagărele de exterminare a mii de oameni. Subsemnatul a avut ocazia să stea în repetate rânduri de vorbă cu fiica deținutului, Veronica Ababii.
„Mă cuprindeau fiorii, ascultând mărturisirile tatălui despre chinurile prin care a trecut. Acele ceasornicului lagărului țăcăneau fără milă clipele vieții fiecărui deținut: de dimineață până seara târziu, de la o farfurie de terci la alta, de la primul apel până la stingere, de la o aliniere la alta, până când cadavrul celui decedat era numărat pentru ultima oară… Cu răsuflarea întretăiată, mă uitam la pozele îngălbenite de vreme, de pe care te priveau oameni hămesiți de foame, istoviți de muncile silnice, care-mi aminteau de niște schelete cu priviri șterse, pline de groază. Tata nu le putea privi fără a se stăpâni din plâns. Îmi povestea că erau zile când abia-abia se putea ridica de pe patul de scândură, nu avea putere barem să-și mențină greutatea propriului corp, se temea mereu că-l va lua vântul, prăvălindu-l la pământ, or, odată căzut, deținutul era împușcat pe loc. De aceea, îl înțelegeam prea bine pe tata de ce refuza să meargă la școală, unde era invitat să răscolească amintirile acelui infern. S-a încumetat o singură dată, după multe rugăminți, să meargă, revenind acasă cu ochii plânși; prea grea, se vede, era durerea ce-l apăsa pe suflet…”.
Dumitru Parfeni, mobilizat și el, în vara lui 1944, de sovietici pe front, își amintea cum a luptat, cot la cot cu Ion Focșa, în crâncenele bătălii de la Lacul Balaton, Ungaria. Într-o nu prea bună zi, după o nouă încăierare pe viață și pe moarte, săteanul dispăru. L-a tot căutat cu înfrigurare, însă în zadar, parcă intrase în pământ. Ai casei au primit de două ori înștiințare că-i dispărut fără urmă, încât nu mai credeau să a rămas în viață. Abia în decembrie 1946, spre uimirea tuturor, Ion Focșa intră, istovit de oboseală și de dureri insuportabile, pe poartă. Era atât de slab, necăjit și chinuit, încât era greu să-l recunoști, povestea fiica sa Veronica. Nu ne vedea a crede că acesta-i chipeșul și vânjosul nostru tată… Eu aveam doar cinci anișori, când a ieșit pe poarta casei, alături de mama cu ochii în lacrimi. Dar ce bucurie mare am avut în aceeași toamnă, când, în virtutea unor fericite întâmplări, a reușit să mai treacă o dată pe acasă, strângându-ne, cu dor la pieptul său, cu brațele-i puternice. Doamne, cine-și mai putea imagina că numai după doi ani să intre în ogradă un bărbat care, aveam impresia, era umbra tatălui… Abia peste câteva zile și-a mai revenit și a început a povesti cum a fost contuzionat în toamna lui 1944, după care a fost mânat de hitleriști în lagărul de concentrare Auschwitz, iar de acolo – la Dachau…
Auschwitz a fost un lagăr de concentrare în care, între anii 1940-1945, au fost torturați peste 4 mln. de oameni din 18 țări europene. Vizitând, în vara lui 1987, lagărul Auschwitz, am răsfoit Cartea Memoriei, notițele de acolo – mărturisiri despre impresiile zguduitoare produse asupra oamenilor de către reprezentanții diferitelor țări ale lumii, despre tragicele istorii ale oamenilor absolut nevinovați.
Nu poți înțelege, fără a te cutremura de durere, destinul celor care au fost exterminați în camerele de gazare, arși de vii în crematoriul de aici…
Deși, inițial, lagărele aveau ca scop distrugerea unor minorități europene ca evreii, țiganii etc. (cele din afara teritoriului Germaniei erau folosite ca puncte de lucru sau pentru „experimente” ale doctorilor naziști), la fiecare din acestea era adăugat, la ieșire, câte un crematoriu pentru cadavrele deținuților. Lângă crematoriu se mai afla și câte o cameră de dușuri, care avea ca scop gazarea prizonierilor. Locuitorii polonezi ai Auschwitzului, care au refuzat să fie deportați fie în Germania, fie în Austria, au fost folosiți la muncă „în folosul națiunii germane”, ei nefiind tratați ca și conaționalii lor care au acceptat să plece din Auschwitz, fiind folosiți la golirea camerelor de gazare.
În 1987, acolo, la Auschwitz, subsemnatul a găsit asemenea cifre: circa 75% din deținuți erau alimentați insuficient, așa, doar ca să nu dea ortul popii; în medie, un prizonier putea să supraviețuiască 3-6 luni, în funcție de muncile la care era silit să le îndeplinească zilnic, dis-de-dimineață până seara târziu. Printre rapoartele disciplinare păstrate în muzeul lagărului, unele se referă la pedepsele prizonierilor pentru „abaterile de alimentație”: la 13 iunie 1944, deținutul cu nr.158501 a fost pedepsit pentru că a îndrăznit să mănânce… resturile de pâine, destinate fermei de porci, pentru care „încălcare” a fost pedepsit cu muncă grea timp de 10 zile.
Am mai văzut aici „Zidul morții”, blocul 2 (denumit „Blocul morții”), spânzurătoarea, dispozitive de tortură, grămezi enorme de îmbrăcăminte și încălțăminte, jucării, păr tuns de la femeile deținute, mii de oale, cârje, ochelari, alte obiecte ale celor mânați în crematoriu. Cifrele și datele inserate în Cartea Memoriei te îngrozesc: în perioada octombrie 1941 – februarie 1942 (5 luni!), aici au decedat 8.320 de prizonieri sovietici, majoritatea dintre care, chipurile, din cauza durerilor de inimă (!). Sau alte date: la 17 ianuarie 1945, la ultimul apel, din cei 13.775 de militari sovietici, rămăseseră în viață doar… 92(!).
Ion Focșa povestea, uneori, despre ororile lagărului de concentrare Auschwitz: prizonieri împușcați fără nici o vină, îngropați de vii, exterminați în camerele de gazare, unde hitleriștii făceau experimente de nimicire în masă a oamenilor. Mai mărturisea și despre o tentativă eșuată de evadare, după care fu transferat în lagărul din Dachau. Când mergeau la baie, prizonierii erau udați cu apă clocotită, apoi, cu rece, după care erau scoși afară, această „procedură” repetându-se iarnă și vară, la fel ca și bătăile, strigătele și urletele, hămăitul câinilor asmuțați de către paznici. Privind încontinuu la gardul de sârmă ghimpată, care se afla sub tensiune înaltă, deținuții pierdeau orice speranță că vor mai ajunge în libertate, acasă… Deznădăjduit, câte un deținut recurgea la pasul fatal, aruncându-se peste gardul de sârmă ghimpată, aducător de moarte. Și dacă nu murea de curentul electric, îl ajungea din urmă glontele santinelei…
În una din zilele posomorâte de ianuarie 1945, fu mânat în coloană spre crematoriu și Ion Focșa. Ajutați de câinii dresați, care erau în stare să-l sfâșie în bucăți pe orișicine, bătându-i fără milă, gardienii îi împingeau cu armele spre ușa din camera de gazare. Deodată, cineva zise cu voce tare: „Ce vor de la noi, doar nu suntem evrei?”. Și în clipa următoare, se întâmplă o minune: un ofițer german anulă ordinul, returnând coloana spre barăci, astfel că prizonierii, inclusiv Ion Focșa, au rămas în viață… Ce-i drept, își amintea el, exact în ziua eliberării lagărului de către aliați, în februarie 1945, numele lui era trecut pe lista celor ce urmau să fie duși pe drumul morții, în crematoriu…

În loc de postfață: Consecințele Pactului Molotov-Ribbentrop
…Destinul lui Ion Focșa, ca și al altor câteva milioane de bărbați și femei, copii din mai multe țări europene, a fost schilodit de nebunia celor doi călăi – Hitler și Stalin -, care, prin odiosul Pact Molotov-Ribbentrop din 23 august 1939, au „croit” o nouă hartă a Europei, punând la cale ocuparea și subjugarea mai multor țări, au împărțit lumea în sfere de influență, pentru a domina asupra altor națiuni. Istoria a păstrat vie memoria a milioane de bărbați nimiciți fără milă, lihniți de foame, loviți, supuși la chinuri și torturi inumane, otrăviți, maltratați; femei și copii ce serveau ca și cobai de experiență ai doctorilor SS. La Auschwitz, în renumitul bloc 10, celor uciși li se extrăgeau dinții de aur, iar părul lor era folosit în industrie. Nemăsurată e durerea ce se consuma între pereții barăcilor, unde, pe bănci de lemn, mai mult de 1000 de persoane erau înghesuite ca animalele, o atare situație nu poate avea nici o explicație a unui om normal. Pentru ca asemenea atrocități să rămână vii în amintire, iar victimele terorii naziste să nu fie uitate niciodată, UNESCO a declarat, în 1979, lagărele de la Auschwitz și Dachau ca parte a moștenirii culturale universale a omenirii.
…Printre barăcile ce compun acest teritoriu al groazei, acum cresc copaci și iarbă verde, pe ramuri cântă păsărele. Sunt amenajate răzoare de flori frumoase, fiecare bloc al morții are o expoziție, ce prezintă posterității obiecte și spații încărcate de suferința deținuților. Dar prezența crematoriilor, a furnalelor, a barăcilor, a zidului morții, obligă la o permanentă rememorare a tot ce s-a întâmplat atunci, ca aceasta să nu se mai repete nicicând, nicăieri.

Ion DOMENCO

 
Abonează-te pentru a fi la curent cu ultimele noutăți!