Social

Fără geamăt, în tăcere, se prăbuși stejarul…

7 Mins read

…Ardea în flăcări bătrânul Nistru. Și chiar dacă aici, la poalele faimoșilor Codri ai Tigheciului, nu ajungea ecoul exploziilor și al împușcăturilor, cu fiece zi tot mai tulburător fremătau stejarii seculari la auzul veștilor grele, ca plumbul, apăsătoare ca pământul. Se părea că vânturile de primăvară, la fel ca și mai înainte, gonesc norii negri, făcând loc soarelui darnic, tot așa ca și acum zeci și sute de ani răsunau cântecele fredonate în amurg de flăcăi și fete mari, ca florile din grădină…
Însă zgomotul luptelor se rostogolea vertiginos peste dealuri și văi, șesuri și câmpii întinse, peste satele înșiruite în spațiul dintre Prut și Nistru, ce de abia au răsuflat ușurat, scăpând de gardurile de sârmă ghimpată, întinsă peste trupul Basarabiei. Acolo, pe malurile Nistrului, se stingeau zilnic din viață viteji feciori ai neamului – plugari, tați, miri, tineri care abia făceau primii păși în lumea mare…
…S-au cutremurat stejarii bătrâni din Codrii Tigheciului, s-au frământat îndelung frunzele plopilor de-o seamă cu Volodea… Și într-o singură clipă au tresăltat dealurile din preajma satului natal, s-au întristat, tulburi, apele râușorului Tigheci, s-a înstrăinat de singurătate aerul ca o ceață fumurie în acea dimineață posomorâtă de Prier… A căzut o stea din cer, s-a prăbușit, răpus de focul războiului, stejărelul pre nume Vladimir Butnaru din Tighecii Leovei.


Fostul comandant de pluton, din care a făcut parte și Vladimir Butnaru, locotenentul Vasile Banari, își reține cu greu emoțiile: „De când îi lumea și pământul, există viață și moarte, liniște și furtună. Fiecare dintre noi visează la cât mai multe zile bune și frumoase, nimeni nu dorește să se împace, să accepte nenorocirea, tristețea și durerea…
…Cât e de bine atunci când pruncii își dorm somnul în tihnă, de nimeni tulburat, iar pe fețișoarele lor poți citi doar surâs și satisfacție. Dar cât e de îngrozitor când păsări negre sparg tihna acestui pământ, când se întunecă mările și florile pomilor. De aceea, nu vom fi nicicând, probabil, în stare să achităm datoria noastră, a celor care ne trezim în fiece dimineață cu soarele zâmbind în geam, pentru acei care s-au ridicat, fermi și hotărâți, în fața urgiilor negre și hidoase, jertfindu-și tot ce-au avut mai scump în numele vieții. De aceea, zic, cu dalbe flori în mână și cu căldură în inimă să ardem pentru ei, să ridicăm pocalul în dreptul frunții lor, ninsă de lumină. Căci sub acest așternut de nea la naștere și surâsul zglobiu al pruncului, se plăsmuiește rodul câmpurilor, ia naștere cântecul tânăr al viorii bătrânului lăutar, la nunțile jucate și nejucate încă…”.


Atunci când vânturile năprasnice își mai sfâșiau aripa printre nămeții iernii, iar la sânul gliei încolțeau semințele primăverii, îi șopti Volodea fetei dragi, Mariana, cele mai curate, sacre, tainice unduiri ale inimii. Și din acea seară, pentru asistenta medicală Mariana Dragomir, stelele au început să se aprindă mai devreme și, privind cum stea cu stea se sărută seară de seară, simțea cum vibrează înduioșător coardele fierbinți ale inimii, ce parcă vrea să iasă din piept…
Volodea era o fire veselă, cu suflet mare, larg, mereu deschis către și pentru oameni. Dar și cumpătat „la ale lui”, chibzuit și atent la orice pas – într-un cuvânt, om dintr-o bucată, un brav și cinstit polițist. Fiind nițel mai în vârstă, mai matur ca mulți camarazi de-ai săi, le întindea o mână de ajutor, susținându-i pe cei tineri – cu o vorbă bună, cu un sfat înțelept. De la 15 martie 1992 și până în ultima lui zi din viață, s-a aflat pe linia întâi la Coșnița. Până și în ziua lui de naștere – 25 martie – nu și-a permis nici o favoare: au consemnat-o modest, acolo, în tranșee. De la 13 aprilie, plutonul lui Banari se afla „pe-a ntâia”. Nu știu de ce, își amintește comandantul, dar hotărâsem să-i dau un mic răgaz lui Volodea. Iar el, aflând despre intenția mea, se apropie și a început să mă roage, insistând să-l includ în listă. Oare sunt cumva mai rău ca ceilalți? – îmi reproșă el, privindu-mă țintă în ochi. Am cedat. Am stat două zile fără schimb. Și în acea posomorâtă, ploioasă dimineață de miercuri, acea miercuri de tristă amintire, 15 aprilie, venise să ne schimbe alt pluton. Obosit peste măsură (fusese patrulă de pază, nu închisese un ochi), Volodea a adormit buștean, refuzând până și micul dejun. Câțiva băieți, mai tineri, îngânau acolo, în tranșee, o melodie acompaniați la chitară, ceilalți se pregăteau de îmbarcare în autobuzul ce ne aștepta în preajmă. Și în acel moment – nu știe nimeni nici până astăzi de unde și cum! – peste blindajul în care adormise Volodea, căzu o blestemată mină, care, explodând cu putere, făcu să se cutremure pământul… Am înmărmurit cu toții. După ce se împrăștie fumul, ne-am repezit spre locul exploziei. Cu fața însângerată, desfigurat, de-abia ținându-se pe picioare, se ridică Costică Ciuș… Rănit și el, Pavel Badan îi întinse mâna, ajutându-l să iasă din adăpost… Și în următoarea clipă am văzut cu toții un tablou groaznic, înfiorător – corpul neînsuflețit al lui Volodea, care era acoperit de o mulțime de schije. Sergiu Prodan mă apucă de mână, căci mi se întunecase înaintea ochilor… Vecinul din sat al lui Butnaru, Petru Oloinic, l-a urcat într-o mașină, făcându-ne semne grăbite să pornim cât mai repede, ca nu cumva canaliile separatiste să deschidă din nou focul ucigător…


Înfloriseră pomii în ograda părintească din Tigheci, acolo unde Volodea și-a petrecut copilăria nevinovată, adumbrită și ea de durerea trecerii mult prea devreme în lumea celor drepți a părinților (mama s-a stins din viață pe când el avea doar 3 anișori (!), după care i-au vegheat pașii frații mai mari – Ion și Mihail). Dăduse, zic, în floare copacii în acest sat cu circa 580 de ani în cârcă, dar ferestrele la casa fratelui Ion (care-i devenise de mult a doua casă părintească) întârziau să se deschidă, rămânând parcă oarbe la florile doldora de lumină. Geamurile acestea, zise Maria, soția lui Ion, nu se aprindeau atunci până hăt după miezul nopții, de parcă tot mai așteptam cu toții vreo minune. Noi doar l-am iubit atât de mult, ne înțelesesem chiar să-i facem nunta, apoi să punem mână de la mână și să-i ridicăm și casa… Căci îi era dragă viață, satul natal, oamenii lui. Ne spunea adesea că după nuntă va deveni ofițer, va învăța, dar nu i-a fost dat să-și realizeze visul…


Tudor Mariuță, comandantul de companie, cam zgârcit la vorbă, a ținut să menționeze o calitate de preț a lui Vladimir Butnaru – sentimentul prieteniei, al dragostei nețărmurite față de camarazii de arme, devotamentul lui față de jurământul militar. Pentru noi, polițiștii, pe parcursul acelor luni cât ne-am aflat în tranșee, prietenia ne-a fost sinceră, nepărtinitoare: împărțeam o hrincă de pâine, eram mereu alături unul de altul, prin această susținere ne-am salvat viața. Deși năluca neagră a înghițit din compania noastră un vlăstar atât de tânăr, iar din batalion – tocmai cinci viteji, a rănit, schilodit pe atâția alții. Mai cu seamă, în primele zile de iulie, când împotriva noastră, dotați cu arme ușoare, porniseră tancurile, blindatele armatei a 14-a a Rusiei… Oricum, chiar dacă nimeni dintre noi nu poartă nici câtuși de puțin vină pentru moartea lui Volodea, ne simțim datori să întoarcem oricând, măcar cu amintirea ultimelor clipe, imaginea prietenului nostru drag până la pragul de unde a plecat la acel blestemat război, și unde nu se va mai întoarce niciodată. De aceea, în pofida situației tensionate de la mijlocul lui aprilie, am decis să venim cu tot batalionul de santinelă și patrulă la Tigheci, pentru a-l petrece pe Volodea pe ultimul său drum, înmormântându-l în preajma bisericii, în mijlocul cimitirului de pe această pantă de pădure cu stejari și salcâmi viguroși.
Fără exagerare, frații săi, Ion și Mihail Butnaru, au devenit, necondiționat, prieteni ai companiei noastre: Ion, chiar îndată după înmormântare, a venit voluntar pe poziții, unde a luptat vitejește fratele său Volodea. Experiența lui din războiul din Afganistan, unde și-a făcut serviciul militar în termen, priceperea și bărbăția lui ne-au fost de mare ajutor. Luptând cu o instalație antiaeriană, el și-a răzbunat cu vârf și îndesat fratele căzut în luptă. A participat la războiul de la Nistru și celălalt frate, Mihai.


…Pășeam pe strada Strămoșilor Tigheciului, care întretaie bătrânul, dar mereu tânărul sat din Codrii Tugheciului, cu case mândre, cu prispe curate, îngrijite cu dragoste de gospodinele vrednice, cu atâția copaci înalți, viguroși, cu multe fântâni cu apă limpede și gustoasă. O fântână de toată frumusețea are în ogradă și Ion Butnaru, acolo, în bătătura casei „lui badea”, care l-a încălzit și pe Volodea și din care el, sufletește, nu a plecat niciodată. Aici, fiece colțișor, fiece poză, caiet sau carte, atâtea alte lucruri îți amintesc de el. Sătenii cu care am stat de vorbă le zic fraților Butnaru „feciorii satului”. Și s-au învrednicit de acest frumos nume pentru că țin mult la cinstea și onoarea localității de baștină, mențin mereu aprins în vatră focul destoiniciei, al dragostei de plai, de neam, păstrează, neîntinate, prin ani, legăturile sufletești cu tot ce-i scump și sfânt pentru Tigheci, asemeni părinților lor – Ioana și Toader.
Iar noi cu toții avem acum atât de mult nevoie de un sprijin, oricât de mic, pentru ca în clipa șovăielilor și îndoielilor, să revenim la izvorul dătător de viață, din care ne-am potolit cu toții setea ani la rând, așa cum a făcut-o în scurta lui viață Vladimir Butnaru din Tigheci. Frumos și bine a mai zis poetul: „Căci toate trec, doar Patria rămâne!”


Ion DOMENCO

 
Abonează-te pentru a fi la curent cu ultimele noutăți!