Social

Apa curge, dar amintirea rămâne

8 Mins read

Îmi amintesc povestirea unui polițist al Brigăzii cu destinație specială, aflat în vâltoarea războiului de la Nistru chiar din primele zile ale lunii martie 1992: „Sincer să fiu, chiar nici noi, cei din această structură deosebită, nu eram pregătiți pentru asemenea confruntări militare de proporții: cum puteam noi să dăm riposta cuvenită unităților regulate ale Armatei a 14-a şi gardiştilor înarmaţi până-n dinţi? Unicul lucru care ne avantaja era faptul că noi ne apăram pământul natal, vatra strămoșească, pe când cei veniți de pe aiurea și oploșiți pe acest meleag însorit nu aveau nici mamă, nici tată… Anume sentimentul patriotismului a fost determinant în încăierările pe viață și pe moarte pe malurile bătrânului Nistru în 1992…”.
Da, este binecunoscut faptul că războiul de la Nistru a fost, de fapt, o reacţie a Moscovei şi reprezentanţilor ei din teritoriu la Declaraţia de Independenţă adoptată de Sovietul Suprem al RSS Moldoveneşti la 27 august 1991, or, imediat după acel eveniment istoric, Legislativul de la Chișinău a cerut guvernului URSS să înceapă negocierile cu autorităţile moldoveneşti cu privire la ocupația ilegală a R. Moldova și retragerea trupelor militare de pe teritoriul ei, ceea ce, desigur, nu putea fi înțeles și respectat de Moscova.
Evident, forţele promoscovite din teritoriu, susţinute de Armata 14 a Rusiei, au început să creeze formaţiuni paramilitare din gardişti şi miliţieni locali, precum şi mercenari adunaţi din alte regiuni ale fostei URSS. În mai multe oraşe şi sate din regiunea transnistreană, o parte dintre organele de stat susţineau autorităţile constituţionale ale Republicii Moldova, altele – pe separatiştii de la Tiraspol. În zilele de 1-2 noiembrie 1990, au avut loc primele ciocniri armate pe podul de la Dubăsari, care s-au soldat cu victime omeneşti. Pe drumurile din oraș au fost instalate puncte de control, a fost blocat podul peste Nistru, mulțimea, dirijată de separatiști, a izgonit din sedii organele locale ale puterii – poliția, judecătoria, procuratura, executivul orăşenesc. Pentru restabilirea ordinii, la Dubăsari au fost trimise subunități ale Ministerului Afacerilor Interne al RSSM, acest fapt soldându-se cu noi ciocniri cu forţele separatiste, noi victime… După ce R. Moldova a devenit membră a ONU (2 martie 1992), președintele Mircea Snegur a autorizat o intervenție împotriva separatiştilor, care îşi consolidau controlul asupra regiunii. În cele patru luni de ostilități, cele mai grele lupte s-au dat pe platourile de la Cocieri, Coșnița și la Tighina, în care au căzut câteva sute de combatanţi şi mai mulţi au fost răniți. Convenția cu privire la principiile reglementării pașnice a războiului de la Nistru din 21 iulie 1992 dintre R. Moldova și Federația Rusă a rămas, cu regret, doar pe hârtie, autoritățile de la Tiraspol, susținute de Armata 14 a Rusiei, continua să ocupe, ilegal acest teritoriu…
În context, vă propunem schițe despre bravii polițiști moldoveni, căzuți cu moarte de erou în acel groaznic și sângeros război.
I. Pentru țară cântec înaripat
Se spune că bărbatul adevărat poate sta în genunchi doar în două cazuri: când își potolește setea din izvor și când rupe o floare pentru mamă, soră, iubită. În restul vieții, el trebuie să apere izvoarele și florile. Și numai în asemenea caz va putea fi pentru mamă feciorașul iubit și drag, pentru soție – vrednic și adevărat bărbat și pentru țară – cântec înaripat.
În scurta sa viață, Iurie Leon nu a scris versuri, deși a fost o fire romantică, veselă, optimistă. Dar într-un carnet personal am citit – cu permisiunea mamei sale! – un catren, la care, spun cei dragi și apropiați, ținea mult, îl avea drept călăuză în viață: „Mai bine pierim/ Decât să trăim/Cu gând necinstit/Că l-am părăsit /Pe-un prieten iubit…”.
Foștii lui camarazi de arme, colegii de lucru, sătenii mi-au mărturisit că pentru Iurie n-a fost nimic mai presus decât respectarea și susținerea aproapelui. Își întreba uneori prietenii de dragoste și înțelegere, de parcă s-ar fi simțit mereu vinovat de ceva. Și tocmai pe dânsul nu-l puteau apăsa asemenea griji, or, știau toți acei care l-au cunoscut că Iurie e cel mai generos, mai săritor la nevoie. Singura lui vină, poate, este faptul că a trăit prea puțin – doar 26 de ani neîmpliniți.
***
– Iurică tare cuminte și blând la suflet a mai crescut, zice mamă-sa, tușa Ioana. Și cu dreptate era din copilărie. Să fi încercat cineva s-o jignească pe Maria, unica lor surioară! Sărea ca un leu în apărarea ei… Uneori, ne mai spunea că prietenii îl numesc „Leu” (probabil, și de la numele Leon – n.n.).Dar, uite, soarta asta nemiloasă l-a înfrânt… Iată, deja s-au scurs ani și ani, de când a plecat la ceruri, dar ochii nu mi se mai usucă…
***
În casa familiei Leon-busuioc sub grindă și prosoape brodate la icoane, umbra fotografiei lui Iurie, atâtea alte relicve despre acel care s-a odihnit aici ultima dată într-o noapte de la începutul lunii iui Cireșar. Au stat de vorbă îndelung, pe prispa casei, până hăt târziu. Tot grăbit și agitat din cale afară, peste măsură era, își amintesc ai săi. A doua zi, duminică, s-a sculat cu noaptea în cap, luându-și, grăbit, rămas bun. Eu, dă, ca mama, îi tot ziceam întruna să mai zăbăvească, să mai vină, de cum a avea liber. Și el, ieșind pe poartă, mi-a spus, cu blândețe, că va veni neapărat duminica viitoare. Lasă, mamă, zise, iaca, om termina odată cu focul ista de război, la toamnă mă însor și eu, jucăm nunta…
Vorbele celea de la urmă așa m-au bucurat, le aud, le caut cu inima și sufletul mereu, în marea dorință de a le simți încă și încă o dată dulceața și căldura, dar de fiecare dată, la auzul lor, mi se face amar în gură, mi se întunecă în fața ochilor, de parcă ard și eu în pălălaia acelui blestemat război…
***
Cu Grigore Petru Cojocar, sergent major, Iurie Leon a fost cel mai aproape în ultimele sale luni de viață (Iurie fiind șofer la mașina adjunctului comandantului de batalion-n.n.), dar și acest interval nu prea mare de timp a fost suficient pentru a-l putea caracteriza din toate punctele de vedere:
– Iurie a fost repartizat în batalionul nostru în martie 1992, ca subofițer operativ. În această postură a dat dovadă de cele mai prețioase capacități ale unui polițist cu destinație specială. I se încredințau cele mai dificile misiuni, pe care le executa cu strictețe, în termen, așa cum o cereau circumstanțele, despre care fapt ne vorbesc și avansarea înainte de termen în gradul militar, mențiunile, ordinele de mulțămire.
Începând cu 2 martie 1992, când forțele oculte, secesioniste de la Tiraspol, cu susținerea Armatei a 14-a a Rusiei, au dezlănțuit războiul în raioanele de est, Iurie Leon s-a aflat pe pozițiile de luptă – la Varnița, apoi la Gura Bâcului. Când, la sfârșitul lunii martie, a fost rănit șoferul Andrei Popușoi, el, fără nici o ezitare, și-a dat acordul să urce la volanul mașinii. Dar noi nu ne plimbam cu mașina, ci luptam, eram mereu pe linia întâi, sub focul dușmanilor înrăiți și perfizi… La 19 iunie, am primit ordin să venim în ajutor polițiștilor din Tighina. Și sergentul major Iurie Leon a fost numit comandantul unui grup din 5 combatanți (polițistul Sergiu Ștefăniță și încă 4 voluntari). Înarmați doar cu pistoale-automat și cu un lansator de grenade, grupul condus de el a respins numeroase atacuri ale gardiștilor și cazacilor înarmați până-n dinți și susținuți de blindate din dotarea Armatei a 14-a. Voluntarii se schimbau, iar Iura stătea neclintit pe poziție, fiind exemplu pentru toți ceilalți combatanți. Nici nu vroia să audă de răgaz, de odihnă. Parcă-l aud, cum repeta întruna: „Ne-om odihni după ce vom termina cu aceste lepădături venite de pe aiurea pe pământul nostru!”. În una din zile, asupra poziției lor a fost declanșat un atac masiv, cu foc ucigător din blindate. Bravii apărători au respins atacul, incendiind și o mașină blindată. Văzând că doi voluntari sunt răniți, Iura le-a acordat primul ajutor medical, le-a indicat pe unde să se retragă, el acoperindu-le retragerea cu focuri de armă. Și atunci, în acea după-amiază de 3 iulie 1992, glontele unui lunetist dușman a curmat viața acestui neînfricat, curajos și brav polițist… Taman atunci venisem și noi în ajutor apărătorilor și am văzut acel tablou îngrozitor, revoltător și stupid. Noi, cei care l-am cunoscut mai îndeaproape, putem spune fără cuvinte pompoase, fără exagerări că Iura a fost, de bună seamă, un adevărat erou, un viteaz și priceput polițist, un iscusit comandant, care nu se pierdea cu firea, nu intra în panică nici în momentele cele mai deznădăjduite. Dar cel mai corect ar fi să spun că Iurie Leon a fost un adevărat patriot, care a rămas devotat jurământului militar, cauzei sfinte de a-și apăra pământul strămoșesc până la ultima suflare…
Ce să vă mai spun? Trăia modest, locuia în cămin. Citea mult, practica sportul, era foarte disciplinat, ordonat. Chiar de ne întorceam din vre-o misiune de luptă târziu, după miezul nopții, dimineața în zori mașina era spălată, pregătită pentru o nouă intervenție, la ordinul comandantului. Decorarea lui, post-mortem, cu ordinul „Ștefan cel Mare”, este pe deplin meritată.
***
…Casa familiei Leon din Cociulia, străjuită de pomi fructiferi, de salcâmi viguroși, cu o fântână cu apă cristalină lângă poartă, mai poartă și acum la fiece 3 iulie însemnele îndoliate ale pierderii irecuperabile. Din acea vineri seara, când a intrat pe poarta casei vestea neagră că Iurie a căzut cu moarte de erou, multe, prea multe lacrimi au vărsat cei dragi, mama, cei trei frați și surioara…Au plâns, pe ascuns, în surdină, și fata lui Iurie, viitoarea lui mireasă, multe mame din sau, îndurerate și ele de moartea lui prematură, de neasemuita năpastă ce-a pogorât în acest cuib de oameni cuminți și gospodari cu nume drag Cociulia din Codrii Tigheciului…
***
În fiece duminică, tușa Ioana își duce pașii îmbătrâniți spre poartă, pune mâna streașină la ochi, tot măsurând depărtările, drumul, care știe de-a fir-a păr întreaga viață, atât de scurtă, a lui Iurică al ei. Un singur lucru nu are cum să știe drumul: de ce nu mai deschide el vioi poarta, să intre în ogradă, de ce nu mai aude pașii lui sprinteni de la o vreme încoace, de când s-au întunecat geamurile casei tușei Ioana, de când un tunet cu fulgere de foc, a stins lumina brândușelor, de când au pălit, cutremurându-se de durere, frunzele pomilor din ogradă…
Ion DOMENCO

 
Abonează-te pentru a fi la curent cu ultimele noutăți!