CantemirSocial

Gânduri de departe, pentru… acasă

6 Mins read

Memorabilii și irepetabilii ani de școală… Dacă ar fi să ne deplasăm pe coridoarele memoriei noastre, care ar fi momentul în care ne-am regăsi pe pragul școlii? Care este prima noastră amintire, ce ne întoarce înapoi în timp și ne duce în clasa în care am început a cunoaște lumea, lângă dascălii scumpi, care ne-au învățat cine suntem, lângă colegii dragi, cu care am crescut ca într-o familie ani și ani la rând.

Fiecare dintre noi, cred, ar răspunde în mod diferit. Bunăoară, eu nu-mi amintesc primul meu clopoțel și nu mi-l amintesc nu pentru că nu îl țin minte și nu pentru că am putut cumva să îl uit. Eu am avut marele noroc să cresc, în sensul direct al cuvântului, într-o școală deosebită, cea din satul Cociulia, raionul Cantemir. Era școala buneilor mei, Petru Dănăilă și Zinaida Dănăilă. Aici buneii mei erau bunii învățători, iar eu la doar câțiva ani de viață, înainte încă de a avea vreo umbră de amintire de sine, înainte încă de a realiza că încep să copilăresc, mergeam cu ei la școală. Eram copilul tuturor, al părinților mei, dar îndeosebi – al buneilor, al elevilor buneilor mei și, fără îndoială, al celorlalți învățători.
Crescând pe băncile școlii, între cărți și caiete, mirosind a cretă și dăruire de sine zi de zi, amintirile mele despre anii de școală, una câte una, s-au adăugat pe rafturile memoriei pentru a deveni de neuitat. Când e să mă gândesc la copilărie, revăd, de la portița casei, învățătorii și elevii, unul câte unul plecând la școală, îi revăd pe buneii mei. Când mergeam cu bunelul la școală, încercam să țin pasul grăbit al ritmului dumnealui, de parcă am fi plecat la o mare sărbătoare, de parcă doar pe noi ne mai așteptau acolo; iar când mergeam cu bunica, pasul era mai domol, mai încet, ca și cum drumul acela ar fi putut duce doar spre școală, de parcă unica destinație a noastră, ar fi putut fi școala, doar școala.
Bunelul meu a contribuit la înființarea școlii și a fost director al acesteia ani la rând. Pe vremea ceea, în anul 1975, în sat erau patru școli („Deleanu”, „Croitoru”, „ În mahalaua de sus” și „În deal”) care, la cererea și insistența lui, au fost unite în una singură. În 1977, școala a fost deschisă pentru 1100 de elevi ai satului. Bunelul meu a fost „tatăl” meu, dar a fost și „tatăl” multor alți elevi.
Îmi amintesc fiecare istorioară povestită de el, toate despre școală, fie că era școala în care învățase el, fie că era Institutul Pedagogic „T. Șevcenko” din or. Tiraspol, unde i se propusese sa rămână după absolvire, fie că era școala în care eu creșteam. Bunelul avea o ținută sportivă, era înalt și frumos și era respectat de toți, uneori, poate, pentru că era dur, sever. Asta îi era, de fapt, funcția sa ca director de școala sau ca vicedirector – să vegheze, dar și să mai pedepsească, atunci când era necesar.
Bunica a fost „mămica” mea, m-a învățat să citesc la vârsta de patru ani și îmi cumpăra orice carte vroiam eu. Ea a fost și „mămica” a zeci de generații de copii, îi chema pe toți acasă la ea, le dădea bomboane, le dădea pixuri și caiete. Bunica era cea mai dulce și blândă ființă din lume, dar în același timp, dacă era să o supere cineva, atunci supărată era. O văd aievea cum venea acasă, zâmbind larg, cu buchete de flori, chiar și când nu era sărbătoare. Cu zeci de ani de muncă, sute de drumuri spre școală – aceasta a fost bunica mea, învățătoarea satului.
…Satul meu era (și încă mai este!) un sat norocos. Avea mai mulți învățători buni pe vremea ceea, care se dedicau generațiilor tinere. Și astăzi încă îi mai are. Nu pot să nu menționez aici cel puțin pe unii dintre ei: prima mea învățătoare, Domnica Leon, cea care m-a învățat frumusețea limbii române, cu ea am petrecut primii noștri patru ani de școală, începutul începuturilor. Învățătoarele mele de franceză vor rămâne mereu în memoria mea de copil și adolescent: Efrosinia Rotaru, Valentina Mocanu, Elena Panainte; profesoara de limba si literatură română, Polina Boișteanu; profesorul de educație fizică – Trifan Toderici; de istorie – Ștefan Rotaru ș.a.
De fapt, toți pedagogii școlii erau buni profesori. Ei ne îndrumau, ne sfătuiau doar de bine. Nici unul nu trecea indiferent pe lângă acțiunile noastre și poate tocmai de aceea îi simțeam pe toți o familie mare, a noastră. Gândul mă poartă în aceste clipe și la anii de grădiniță, în mod special, la prima mea educatoare, Maria Petrea. Reveneam acasă și imitam gesturile-i elegante, privirea ei pătrunzătoare și vocea-i suavă. O vedeam mereu atât de frumoasă, atât de delicată, atât de rafinată. O văd și acum la fel de fascinantă…
… Pe 1 februarie 2020, are loc întâlnirea cu absolvenții și, din păcate, nu toți foștii elevi vor putea fi prezenți. Mare va fi regretul, grea va fi povara absenței la acest eveniment atât de important și semnificativ. Nu pot, deci, să nu menționez, aici, colegii mei, absolvenți din anul 2000. Mi-i amintesc pe toți ca în unica noastră fotografie cu învățătoarea Domnica Leon (cred, în clasa a patra sau poate eram mai mici): Macaria Rodica, Leon Oxana, Butuc Ala, Panova Natașa, Avram Elena, Croitoru Eugenia, Răileanu Olga, Croitoru Aliona, Croitoru Lilia, Perju Tatiana, Leon Violeta, Dănălachi Nina, Stelea Elena, Balan Ruslan, Navin Vitalie, Leon Oleg, Zaporojan Alexandru, Pânzaru Dumitru, Hanganu Sergiu, Perju Tatiana, Macaria Svetlana, Avram Boris, Grecu Vitalie.
Anii noștri de școală au fost de neuitat: zâmbete și lacrimi, îmbrățișări, iubiri, prietenii sincere. Vă mai amintiți cum ne jucam „De-a ascunselea“ ? „De-a fugărita” pe coridoarele școlii sau de-a „Împărate, împărate, mai dă-ne un soldat!”? Lenuța, prietena mea dragă (cu care țin legătura și astăzi. O prietenie frumoasă, de nedescris, care e doar a noastră, chiar dacă suntem departe una de alta. Prietene la 10 ani, prietene la 40, prietene pe toată viața).Grație tehnologiei, nu avem cum să ne pierdem colegii, ne-am regăsit pe parcursul anilor și rămânem legați de acest fir invizibil, Internetul, care ne dă posibilitatea de a nu dispărea de tot unul din viața altuia. Tot datorită netului mai putem păstra legătura cu foștii învățători, dar și cu cei actuali, cei care astăzi făuresc și construiesc noi destine. Suntem mândri de școala de azi, iar elevii ei se pot considera binecuvântați. Suntem mândri de învățătorii de azi. Menționez aici pe directoarea școlii, Maria Avram, susținută de minunatul corp didactic, care continuă tradiția de a semăna în sufletul copiilor lumină, omenie, destoinicie. Recunoștință profundă Nataliei Cârlan, inimoasă, neobosită, unul din mărinimoșii învățători de azi ai satului Cociulia.
…Oriunde ne-ar duce zborul vieții, lor, Dascălilor iubiți, le datorăm lumina cărții. Oriunde ne-am afla, ei vor rămâne mereu cu noi. Va rămâne, cu noi, pe vecie, Măria Sa, Învățătorul, chiar și dincolo de moarte. Învățătorii care nu mai sunt alături de noi, printre care și bunica mea, Zinaida Dănăilă, și îndeosebi făuritorul școlii din satul Cociulia, „legenda vie a Bugeacului”, bunelul meu, Petru Dănăilă, vor continua sa vegheze școala chiar și de acolo, de sus. Poate că a și fondat, acolo sus, o altă școală, poate are și acolo elevii săi, poate și acolo, când lipsește cineva de la lecții, merge acasă la ei să îi convingă să revină la ore, poate are și acolo adunări cu învățătorii și întâlniri cu părinții, poate rezolvă și acolo cu bunica, prin diferite metode, probleme de fizică și matematică, încearcă să găsească în doi soluții, prea poate merg și acolo împreună la școală, zi de zi, cresc și educă și acolo generații de elevi, copiii lor… Cert e că bunelul meu, tezaur de înțelepciune și lumină, va continua să strălucească, să călăuzească drumul tuturor celor care vor activa în aceasta școală, fie că sunt elevi sau învățători; or, sunt sigură de asta! – bunelul meu, Petru Dănăilă, va rămâne pentru eternitate, așa cum îl numi cândva un coleg de breaslă – „Părintele tuturor învățătorilor”, „Etern astru strălucitor”.
Vera GAJIU, Verona, Italia

 
Abonează-te pentru a fi la curent cu ultimele noutăți!