„Îndemn spre neuitare. Pagini din istoria Basarabiei 1940-1949”

Acum un an, în luna august 2018, am citit cartea „Îndemn spre neuitare. Pagini din istoria Basarabiei 1940-1949”, scrisă de Anastasia Ambul-Balmuş.

Lecturând volumul în timpul cursurilor de vară ale Universității Populare „Nicolae Iorga” din Vălenii de Munte, am rămas profund impresionată de bagajul informaţional pe care autoarea îl aduce la cunoștința cititorilor.
Vara trecută am recitit cartea şi am decis să îmi prezint reflecţiile de lectură, convinsă fiind că este o lucrare valoroasă şi merită să o cunoască cât mai multă lume. Volumul solid de 272 de pagini a fost editat în 2016, la editura Dorința, Cimişlia – Ploieşti. Un „Cuvânt înainte” prezintă domnul profesor, doctor în ştiinţe istorice Constantin Manolache din România. Prin prefaţa sa, dumnealui dă cărții o notă de lirism profund, încât nici nu bănuieşti că doar peste câteva pagini te vei confrunta cu neverosimile drame umane, durere, lacrimi şi moarte.
Constantin Manolache descrie cu încântare drumul parcurs de la Ploieşti până la Cimişlia. Vede ca pe nişte minuni ale pământului holdele cu mireasmă îmbietoare de pâine şi aroma de vin plutind în aer. Atmosfera fascinantă parcă te-ar provoca să te scufunzi în lanurile de grâu ca în apele mării. O prezintă cu aleasă consideraţie pe autoarea volumului, despre care scrie: „Anastasia Ambul-Balmuş este președinta Asociației Obștești „Societatea istorică „Ştefan cel Mare şi Sfânt”, personalitate de o distincție aparte, activă şi răzbătătoare, cu o structură sufletească puternică şi, în acelaşi timp, de o mare sensibilitate”.
Prefațatorul subliniază faptul că această carte a fost binecuvântată spre editare de trei mari personalităţi: președintele Societății cultural-istorice „Mihai Viteazul” din Ploieşti, inginerul Mircea Cosma, scriitorul-academician Nicolae Dabija şi profesorul universitar, directorul Institutului de Istorie Socială „ProMemoria”, Anatol Petrencu. Toţi trei adevăraţi patrioţi români, promotori tenace ai valorilor naţionale.
Fără îndoială, cartea „Îndemn spre neuitare…” merită o lectură atentă şi o apreciere pe măsură, fiindcă este purtătoare de adevăr şi trebuie să ajungă la compatrioţii noştri atât de puţin cunoscători de istorie. Este o lucrare în care sunt relatate evenimentele dramatice petrecute în Basarabia în timpul ocupațiilor sovietice din anii 1940-1941 şi 1944-1949, cu referire directă la satele raionului Cimişlia din sudul Basarabiei.
La pagina 19 a cărţii, autoarea Anastasia Ambul-Balmuş notează un tulburător omagiu: „Dedic această carte consângenilor mei din raionul Cimişlia, circa 10 mii de oameni, care au suferit de pe urma calvarului stalinist-comunist în anii 1940-1949, memoriei rudelor mele din familiile lui Miron şi Vasile Blonschi, pierduţi fără urmă, şi celor 15 oameni dragi din familia bunelului Efrim Ambul, a unchiului Serghei Ambul şi a mătușii Maria Jiricov, victime ale deportărilor”.
Cercetătoarea foloseşte materiale din arhivă, apelează la relatările martorilor oculari şi la mărturiile pătimiţilor care mai sunt în viaţă. Scopul acestei lucrări a fost de a aduce în atenţie soarta cruntă a oamenilor din satul de baştină Hîrtop, precum şi din alte sate ale raionului Cimişlia, care au suferit în perioada terorii comuniste.
Am citit cartea „Îndemn spre neuitare…” cu răsuflarea întretăiată. Limbajul nu este deloc complicat, însă este aproape imposibil să citeşti mai mult de 10 pagini pe zi. În fiecare rând răsună jalea şi tânguirea celor rupţi cu forţa de la vatră şi duşi în Siberia, în stepele Kazahstanului şi în alte regiuni pustiite ale fostei Uniuni Sovietice. Au fost mânaţi la muncă silnică sau omorâţi mişeleşte în lagăre, fără judecată, fără vină şi fără drept la apărare. În aceste pagini se face auzit ecoul plânsetelor de copii orfani, rămaşi fără mamă şi tată, căinarea familiilor dezbinate. Plâng florile, iarba, copacii, parii de la porţile străbune. Plânge pământul, plâng casele şi fântânile dărâmate, dar neuitate.
Pe alocuri am fost profund mişcată de lirismul şi sensibilitatea autoarei, alteori m-a frapat curajul, verticalitatea şi forţa lăuntrică de care dă dovadă. Ghidându-se neabătut de adevărul istoric, autoarea a avut posibilitatea să discute personal cu martori ai evenimentelor din anii 1940-1949, le-a simţit durerea de parcă ar fi atins rana încă sângerândă a jertfelor calvarului comunist. Ea vine către cititori cu rugămintea de a citi, de a cunoaşte, de a conştientiza gravitatea faptelor. Doar istoria se poate repeta: ieri tiranii au fost unii, mâine pot fi alții.
Cartea este o oglindă a durerii, a disperării şi a morţii. Autoarea ne îndeamnă să nu fim nepăsători faţă de cei care au avut de suferit, cei care şi azi din morminte cer, tăcut, îndurare şi neuitare.
Grație harnicei cercetătoare, care a adunat cu acribie şi responsabilitate informaţiile, nici o familie din raionul Cimişlia, nici un sat nu au rămas uitate. Pentru fiecare familie care a pătimit, Anastasia Ambul-Balmuş a găsit cuvintele potrivite de consolare, mângâiere, susţinere şi îndrumare. A căutat să-i înalţe din suferințe, aşa de parcă tot raionul Cimişlia îi sunt fraţi, surori, părinți şi rude.
Ca cititor, m-au cutremurat dramele familiilor din satele Ialpujeni, Batîr, Hîrtop, Ciucur-Mingir, Mihailovca, Selemet, Sagaidac etc. Din paginile cărţii am aflat şi despre soarta unor membri ai familiei autoarei: Ecaterina Ambul, Miron şi Vasile Blonschi, Larisa Ambul, Grigore Ambul, precim şi din familia tatălui socru Timofei Balmuş. Destine crunte care trebuie neapărat să fie cunoscute de noile generații.
O atenţie aparte autoarea acordă şi nemților din satele Marienfeld, Blumental şi Ecaterinovca. Ea menţionează că, între anii 1812-1842, în Basarabia au fost înfiinţate 24 de colonii nemţeşti. Ţarismul a creat condiţii favorabile cetățenilor străini veniţi în Basarabia din Germania, Bulgaria, Elveţia, Polonia etc. Din descrieri înţelegi că în satele nemţeşti din sudul Basarabiei erau gospodării de invidiat. Nemţii erau uniţi, organizaţi, capabili să facă lucruri mari, construcţii durabile, de toată frumuseţea.
Evacuarea nemţilor din Basarabia a avut loc între 15 septembrie şi 15 noiembrie 1940. Circa 100 de mii de nemţi au fost obligaţi să lase autorităţilor sovietice tot ce făuriseră timp de câteva generaţii prin munca lor.
Anastasia Ambul-Balmuş nu lasă în umbră nici familiile de evrei care pe atunci locuiau în număr mare în oraşele provinciei şi, desigur, și în Cimişlia. Centrul oraşului era împânzit de dughenele lor, înghesuite una lângă alta. Pe de o parte, ei erau persecutaţi de NKVD pentru spiritul întreprinzător, iar pe de alta – pentru implicarea în viața publică încă înainte de 1940. În cele din urmă, proprietăţile lor au fost confiscate.
Acest gest de respect faţă de conlocuitorii basarabenilor pe care l-a făcut Anastasia Ambul-Balmuş ar trebui, poate, preluat ca un bun exemplu şi de alte naţionalităţi care au locuit alături de basarabeni. Atunci când îşi scriu istoria, să le acorde atenţie şi băştinaşilor, să nu ignore aceste pagini de istorie comună.
Cercetătoarea Anastasia Ambul-Balmuş descrie cu lux de amănunte cine erau cei incluşi în listele deportaţilor, câtă avere aveau la momentul deportării, cum aveau loc arestările, cine făcea denunţurile, în ce condiții „duşmanii poporului” erau condamnaţi la moarte, care era soarta copiilor rămaşi fără părinţi şi cât de greu era drumul deportărilor până în Siberia sau Kazahstan.
Autoarea face o legătură directă între soarta oamenilor, a proprietăţii personale şi a celei naţionale. Se subliniază că sufereau oamenii, dar şi patrimoniul imobil. Tot ce putea fi transportat bolşevicii duceau în Rusia, iar restul distrugeau fără milă, aruncau în aer clădiri şi alte bunuri.
Este semnificativ faptul că aproape toţi cei condamnaţi la deportare sau la moarte erau profesori, ingineri, preoți, primari şi ţărani buni gospodari. Se lovea intenţionat în inima intelectualităţii cu scopul de a distruge valorile unui popor, de a lichida oamenii cu verticalitate şi cunoscători ai istoriei.
O altă mare dramă a basarabenilor aşezaţi cu traiul între Prut şi Nistru a constituit-o foametea organizată din anii 1946-1947. De-a dreptul înfiorătoare sunt poveştile de viață ale familiilor Antoci, Scorţescu, Butucel, Curcă, Goncear, Ciornîi ş. a.
Încă un subiect de profunzime ce se regăseşte în această carte îl reprezintă istoria lăcașelor de cult. Ridicate secolele trecute, în zilele de sărbătoare şi duminică, bisericile primeau creştinii dornici să găsească aici un refugiu, un sfat sau, pur şi simplu, o clipă de linişte sufletească. Fiecare om pornea pe drumul vieții prin creştinare, la biserică primea împărtăşania, se cununa şi tot aici era petrecut pe ultimul drum.
Persecuţiile împotriva bisericilor şi credincioşilor au pornit în anul 1944, tot atunci a început şi prigoana preoţilor. În carte e relatată soarta groaznică a parohului bisericii din Cimişlia – Haralampie Sambulschi, arestat în iulie 1941 şi exterminat în închisoarea din oraşul rusesc Penza în 1942. Au urmat Ştefan Cecati, Profirie Gondiu, Nicodim Onu, Elpidifor Zaviţchi ş.a.
Au fost închise mănăstirile Căpriana, Suruceni, Zloţi, Hârjauca, bisericile din satele raionului Cimişlia: Sagaidac, Basarabeasca, Bogdanovca, Abaclia etc.
O altă formă de distrugere a populației aşezată cu traiul între Prut şi Nistru a fost folosirea ca forţă de muncă ieftină pentru şantierele de construcţii, întreprinderile industriale şi minele de cărbuni. Oamenii erau supuşi unor munci extenuante în industria lemnului, cimentului, petrolului etc. Între anii 1948-1960, pe „marile şantiere comuniste” au fost trimise de pe meleagurile noastre 196 de mii de persoane. La minele din Donbas şi pe şantierele din Siberia condițiile de muncă erau inumane, se folosea pe larg munca tinerilor, iar cine nu se supunea era pedepsit crunt prin bătăi, intimidări de orice gen, ajungându-se până la exterminare. Metodele staliniste erau draconice, nemiloase şi antiumane. E o pagină neagră în istoria neamului. De aceea consider cu atât mai important efortul de cunoaştere a acelor evenimente de către fiecare cititor care se va apleca asupra acestei valoroase cărţi.
În încheiere, mă adresez cu profund respect autoarei: „Stimată doamnă Anastasia Ambul-Balmuş! Vă spun cu toată sinceritatea că aţi scris o carte demnă de a se afla pe rafturile bibliotecilor din lumea întreagă. Vă adresez cordiale felicitări şi mărturisesc că voi aştepta următoarea apariție editorială semnată de Dumneavoastră cu nerăbdarea unui cititor avid de noutăţi”.

Veronica PÂRLEA-CONOVALI,
scriitoare, membră a Uniunii Ziariştilor din România