Pavel Alexandreanu la 90 de ani

Marți, 24 septembrie curent, profesorul Pavel Alexandreanu, cetățean de onoare al orașului Cimișlia, director de onoare al Instituției Publice „Liceul Teoretic „Ion Creangă” din aceeași localitate, președinte de onoare al Organizației raionale a veteranilor de război și de muncă, a ajuns la onorabila vârstă de nouă decenii.

În acea zi, brațele distinsei personalități a acestei urbe și nu numai, care se numește Pavel Alexandreanu, au fost pline cu buchete de flori, cu diplome și cu premii bănești oferite Dumnealui de către autoritățile publice locale de ambele niveluri, de către Direcția raională de învățământ, de către Organizația de veterani ai războiului și ai muncii din raion, dar și de către numeroșii săi foști colegi din domeniul pedagogic, de către elevi cărora omagiatul le-a altoit dragostea pentru științele exacte, precum și pentru alte discipline.
Căci Pavel Alexandreanu este un om multilateral dezvoltat, fiind cunoscut prin părțile locului nu numai în calitate de foarte bun profesor de matematică, ci și de prozator (a editat cartea de povești „Ionică Minciună”), de interpret de muzică populară (în special, de romanțe), de producător de vinuri gustoase (a obținut, mai mulți ani la rând, locuri de frunte la concursul raional al vinificatorilor „Polobocul de Aur”), de apicultor iscusit etc.
Colectivul redacțional al publicației „Gazeta de Sud”, de asemenea, îi urează cititorului nostru permanent Pavel Alexandreanu sincere urări de bine, sănătate, prosperare și viață lungă.
Printre cei care au adresat felicitări omagiatului a fost și poetul, prozatorul, publicistul Nicolae Dabija. Astăzi publicăm un articol al scriitorului despre perioada când acesta și-a făcut studiile la Școala medie nr. 1 din orașul Cimișlia și unde Pavel Alexandreanu i-a fost profesor de matematică.
Ion CIUMEICĂ

 

 

Vă sărut sufletul, dragă profesor!

Ar trebui să fac o mărturisire: tot ce am obţinut în viaţă le datorez părinţilor mei şi profesorilor mei.
În Cartea Cărţilor se povesteşte că atunci când împăratul Solomon a făcut o faptă bună, Cel de Sus 1-a întrebat: „Ce-ai vrea să fac pentru tine, fiule?”.
Și Solomon a spus: „Doamne, ajută-mă să deosebesc binele de rău”.
Dacă s-ar putea întâmpla, prin nu ştiu ce minune, ca Atotţiitorul să-mi pună aceeaşi întrebare, aş ruga: „Doamne, fă ca părinţii noştri şi profesorii noştri să nu moară niciodată”.
Răsfoiesc albumele cu imaginile lor, parcă aş răsfoi o colecţie de icoane. Ce tineri au fost, ce tineri am fost!
Şcoala din Bişcotari (azi Codreni), raionul Cimișlia, avea un singur învăţător – Nicolae Cocul – venit la noi din Ucrainca, o mare localitate de moldoveni de lângă Bug.
Ne aduna pe toţi copiii satului într-o singură clasă şi ne preda la elevii de clase diferite, de la întâi până la a patra, toate obiectele odată. Aşa că atunci când elevii erau întrebaţi:
– Cât face 2 x 2?
Unii răspundeau:
– 2 x 2 este egal cu Somnoroase păsărele pe la cuiburi se adună…
Din clasa a cincea până într-a opta am frecventat şcoala din Săhăidac, o altă localitate din raionul Cimișlia, situată la vreo şase kilometri depărtare.
Şi ce fericiţi erau învăţătorii de acolo în zilele când ajungeam la lecţii şi nu rămâneam „după deal” ca să ne pierdem prin pădurile dintre satele noastre, pe la iazuri, prin livezi şi vii, unde note ne puneau vulturoaicele cărora le furam ouăle ca să le predăm la magazinul din Bișcotari – pe care vânzătorul le lua drept de găină – în schimbul câtorva caramele.
În 1964, am ajuns la Şcoala medie nr. 1 din orașul Cimişlia (azi Instituția Publică „Liceul Teoretic „Ion Creangă”).
La prima oră de literatură, profesoara noastră, Vera Alexandreanu, ne spune nouă, celor 30 de copii veniţi din toate satele raionului:
– Scrieţi o compunere despre cum v-aţi petrecut vacanţa.
În cele două ore rezervate pentru compunere, am povestit pe mai multe file de caiet despre vacanţa mea în care i-am avut prieteni de peripeţii pe Tom Sawyer, pe Huckleberry Finn, pe D’Artagnan, pe Nică al lui Ştefan al Petrei şi pe alţi prieteni la fel de dornici de joacă precum eram eu.
Peste câteva zile, la următoarea lecţie, înainte de a ne spune notele, buna noastră profesoară a început lecţia în felul următor:
– Am să vă citesc mai întâi cea mai frumoasă compunere.
Şi pe un sfert de lecţie a lecturat compunerea cu Tom Sawyer, cu Huckleberry Finn, cu D’Artagnan şi cu Nică al lui Ştefan al Petrei, prieteni de copilărie şi de năzbâtii cu unul dintre elevii ei.
– Această compunere-i aparţine…
Şi mi-a pronunțat numele, invitându-mă să mă ridic în picioare.
Îmi venea să mă ascund în bancă de ruşine.
Nu ştiu dacă acea compunere a fost cu adevărat bună (azi aş scrie-o mai bine!), dar acel moment a fost hotărâtor pentru destinul meu: din acea clipă am devenit în ochii colegilor „scriitorul clasei”, expert în compuneri, cel mai bun la literatură.
La obiectele celelalte erau elevi mai buni ca mine. Şcoala medie nr. 1 din orașul Cimişlia era una dintre cele mai puternice din republică la chimie (predată de directorul şcolii, Elpidifor Pamfil) şi la matematică (cu profesori de forţă: Ion Mihailov, Iacob Pavloţchi şi Pavel Alexandreanu). Apropo, Pavel Alexandreanu era soţul profesoarei mele de literatură.
Îmi plăcuse matematica (profesorul de matematică de la Săhăidac, Vasile Cecati, îmi spusese nu o dată, când deja devenisem scriitor cu nume: „Păcat că nu te-ai dus la matematică”).
Dar după ce Pavel Alexandreanu m-a scos la tablă câteva săptămâni la rând, ca să se convingă că-s la fel de bun şi la obiectul lui, cum îi povestise consoarta domniei sale că aş fi la literatură, eu, conducându-mă de regula „Răspund când vreau eu, nu când vrea profesorul”, am decis ca obiectul cel mai drag să-mi fie în continuare cel legat de „Luceafărul” şi de „O samă de cuvinte”.
Profesorii de la Cimişlia aveau absolvite instituţii de învățământ superior din România. Cu toţii şi fiecare în parte erau exemple de cum trebuie să fie vorbită limba română. Ei ne îndemnau: „Nu vă ruşinaţi să vorbiţi frumos!”. Profesorii de fizică şi de chimie, de pildă, cunoşteau la fel de multă literatură şi istorie.
Profesorul de chimie, Elpidifor Pamfil, se putea opri la jumătatea predării temei Acizilor şi să continue cu Castelul din Bugeac, la care se referise Mihai Eminescu în proza sa „Fragmentarium”.
După ce profesoara de franceză, Natalia Bouraş, ne-a povestit la o lecţie despre societatea ieşeană „Junimea”, am decis cu toţii ca ziarul de perete al clasei noastre să se numească „Junimea”. Acolo ne-am publicat primele noastre poezii. Acei profesori ne-au fost ulterior exemplu de comportament pentru toată viaţa.
De multe ori, nimerind în diverse situaţii, mă întrebam:
— Dar cum ar proceda domnul profesor Cutare sau doamna profesoară Cutare în situaţia asta?.
Şi găseam soluţia.
Acum, când revin la Cimişlia, găsesc şcoala noastră la locul de odinioară. Pe coridoarele liceului aleargă alţi elevi, chemaţi la recreaţii parcă de acelaşi clopoţel, în cancelarie – alţi profesori, cei mai mulţi tineri de tot, dar cu aceeaşi scânteie în priviri ca şi dascălii noştri de altădată.
La 24 septembrie 2014, m-am întâlnit la fosta Şcoală medie nr. 1 din Cimişlia, azi, precum am menționat mai sus, Instituția Publică „Liceul Teoretic „Ion Creangă”, cu fostul meu dascăl şi prieten Pavel Alexandreanu, care împlinise atunci 85 de ani. I-am sărutat mâna ca unui preot, celui care împreună cu Vera Alexandreanu mi-au pus pana de condeier în mână…
În 1976, când venisem cu Nichita Stănescu la Cimişlia şi i-am făcut cunoştinţă cu profesoara mea de poezie Vera Alexandreanu, a îmbrăţişat-o de faţă cu toată şcoala pe acea femeie nespus de frumoasă cu fraza „Sărut sufetul Dumneavoastră, Doamnă Profesoară! Vă mulţumesc în numele Poeziei Româneşti!”.
Din acea zi în cabinetul ei de literatură portretul lui Nichita Stănescu şi-a ocupat locul său între cele ale lui Eminescu şi Creangă.
Se ştie, elevii se realizează, devin ei înşişi, prin intermediul profesorilor lor. Dar şi profesorii se realizează prin discipolii lor.
În cazul lor e valabil proverbul adaptat: ,,Spune-mi ce elevi ai avut, ca să-ţi spun ce profesor eşti”.
Să facem totul, dragi consângeni, ca să ne merităm îndrumătorii, fiindcă, atunci când e vorba de profesori, despre niciunul dintre ei nu putem spune „i-am avut”, căci ei ne rămân profesori pentru toată viaţa.
Și iată-l pe Pavel Alexandreanu nonagenar. La mulţi ani, dragul şi bunul meu profesor!
Nicolae DABIJA