Noaptea de coșmar de pe 12 spre 13 iunie 1941 îi face și azi pe unii să tresară prin somn

Ca astă noapte, cu 78 de ani în urmă, Vasile Popușoi, un bun gospodar din localitatea Cimișlia, a fost arestat, împreună cu soția, cu doi feciori, cu fiica și cu nora, și duși, la indicația lui Stalin, în îndepărtate stepe kazahe.

Familia bunelului nostru, Vasile Popușoi din Cimișlia, părea un roi de albine, după spusele tatălui meu, Gheorghe, unul dintre feciorii acestuia.
Toți membrii familiei erau harnici peste măsură. Bunelul și-a agonisit gospodăria în opinci, cu traista pe umăr și cu toiagul în mână. Alerga după oi pe toate imașurile.
Brânza și lâna o vindeau, iar bănuții îi strângeu pentru copii. Mai avea bunelul și 28 de hectare de pâmânt, așa că zi și noapte nu-și mai puteau odihni trupurile obosite de atâta muncă bunica și cei patru copii ai lor: menționatul mai sus Gheorghe, Ion, Ecaterina și Agafia.
La sfârșitul lui ianuarie 1941, primul dintre ei și viitorul meu tată a adus-o acasă pe fata lui dragă și iubită – Vera Cebotari, care avea să-mi devină mamă.
Veruța, că așa o dezmierda bunelul, era venită dintr-un cuplu de oameni la fel de harnici și gospodari, care se numeau Sofia și Tudor.
Deși era tânără, avea numai 18 ani, toate lucrurile sporeau în mâinile ei de aur: torcea, nevedea, urzea, țesea, cosea, cocea pâine și colaci…
Buneii se mândreau cu nora lor. Și ea era mulțumită că nimerise într-o casă unde toți iubeau pământul, animalele, oamenii și munca. Într-un cuvânt, era fericită.
Dar fericirea aceasta a durat numai trei luni și jumătate. În noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, Vasile Popușoi, soția lui, doi feciori, o fiică și nora au fost arestați. Afurisita soartă i-a făcut să-și părăsească cuibul familial, baștina și să-și găsească refugiu, din voința lui Stalin, tocmai în Kazahstan.
Mama a reușit să înșface din mers o bucată de țol pe care a potrivit-o subsuoară și o cană, cu picioarele goale, într-o rochie de bumbac pe ea și dusă a fost. Tata a reușit să-și încalce opincile și să-și tragă pe el o cămașă și niște ițari.
Pe bunel l-au despărțit de familie la gara din satul Mihailovca, de lângă Cimișlia, l-au urcat în tren și l-au expediat în localitatea Ivdel din regiunea Sverdlovsk. Cu părere de rău, în luna decembrie a aceluiași an, el a decedat. În circumstanțe necunoscute nici până astăzi.
Când îl întrebam pe tata de ce au fost deportați, el îmi răspundea cu lacrimi în ochi: „Dacă nu ar fi fost ales tata primar, poate scăpam de urgia stalinistă”.
Bunica Maria cu cei trei copii și cu nora au mers într-un mărfar aproape trei săptămâni. Îi chinuia setea și foamea, dar când se uitau în ochii înlăcrimați, îndurerați, încremeniți ai bunicii și ai Agafiei, care avea doar 11 ani pe atunci, tata, mama și moș Ion tăceau.
În vagoanele înfierbântate de soarele verii, înghesuiți ca niște vite, era iadul de pe pământ. Acolo își făceau nevoile. De duhoarea din vagoane oamenii își pierdeau cunoștința.
Mama de multe ori ne-a povestit acel calvar din anul 1941 și de fiecare dată plângea și suspina în urma dureroaselor amintiri.
S-a început războiul. Noutatea aceasta a zguduit și mai tare mărfarul înlăcrimat. Până la urmă, au ajuns la locul de destinație. Patru familii, inclusiv a noastră, au fost repartizate într-o bojdeucă (iurtă) fără uși, fără ferestre. Lucrau pe câmpurile Kazahstanului, pășteau boi, capre, cai, oi.
Bunăoară, tata lucra la 20 de kilometri depărtare de mama, păscând o turmă de oi. Seara primea 100 de grame de pâine sau orz, porumb, și atât.
Mama, însă, sărmana de ea, păștea vreo 20 de boi, dar nu era răsplătită cu nimic. Seara dormea într-un șopron, singură, rostind în gând toate rugăciunile pe care le știa.
Trecuseră vreo șase zile, nu mâncase nimic-nimic, îi scădeau puterile. Și-a luat cana pe care o avea cu ea de acasă și s-a dus la niște băștinași care aveau gospodărie lângă șopronul ei. Le-a arătat cana și prin semne a arătat că vrea să mănânce. Și nu i-au dat nimic.
16 zile mama nu a mâncat nimic. De acum nici nu-i era foame, i-au scăzut vederile. În a 17-a zi, păscând boii kazahilor, a găsit miezul cu semințe la un pepene galben (zămos). S-a bucurat mult. L-a luat, l-a pus în cană, l-a pisat cu un băț, în loc de citor. S-a obținut un fel de crupe. Bucuroasă, mama a mâncat vreo trei zile, câte puțin, din ele.
Tocmai în a 19-a zi de despărțire de omul ei drag s-au revăzut. Stăpânul tatălui meu, pe nume Omar, a fost puțin mai milostiv și i-a dat voie să-și vadă soția. Tata i-a adus mamei o sticlă cu lapte, muls pe ascuns.
Tata îi povestea mamei că atunci când îi era foame, prindea o oaie, o punea la pământ, se culca și el. Cu o mână ținea animalul, iar cu alta o mulgea direct în gura lui.
Dacă aș depăna toate zilele grele trăite în primii ani ai părinților mei în Kazahstan, ar trebui să scriu mult. Mama tatei (bunica Maria) n-a putut rezista mult timp și a decedat, nemaivăzându-și soțul și neștiind nimic de el.
După război, părinții au început a trăi mai binișor. Lucrau loturi de pământ, semănau porumb, castraveți, pepeni vrezi (harbuji).
Mama, fiind o gospodină iscusită, le construia băștinașilor sobe, cuptoare, cosea haine, cocea diferite copturi și-i servea pe vecinii care în 1941 nu i-au dat o mână de grăunțe.
Acolo, pe pământuri străine, mama a născut șapte copii, dintre care doi au decedat: Ionel și Costică. Mâ întreb: din cauza cui? Și tot eu răspund: din cauza lui Stalin.
Surorile mai mari, Maria și Iulia (Dumnnezeu s-o ierte), au învățat acolo la școală.
În total, părinții mei s-au aflat în Kazahstan 18 ani. Au învățat limba de acolo, tradițiile și obiceiurile acelui popor. Au construit două case. Prima au ridicat-o în anii 1947-1948 (era aproape de râul Sârdaria), dar în primăvara lui 1951, aceasta a fost înecată de apa acelui fluviu, care se revărsase.
Iată de ce, în următoarul an, tata și mama au înălțat a doua casă, de toată frumusețea.
Și, ca să vezi, în 1956 vine ordinul de eliberare a celor supuși represiunilor. Mătușa Ecaterina, sora tatei, îi tot îndesea pe părinți cu scrisorile, îndemnându-i să vină acasă, la vatra părintească.
De fapt, nu aveau la ce să se întoarcă, deoarece casele buneilor fuseseră confiscate, le era frică să nu fie numiți ocnași.
Dar pământul neamului strămoșesc îi chema zi de zi. Și în toamna lui 1959 și-au făcut bagajele, și-au pregătit niscaiva merinde și, cu cei cinci copii, au pornit la drum lung, spre scumpa și mult visata Moldovă.
Ajunși la vatră, părinților mei nu li se mai uscau ochii de lacrimi. În casa bunelului Vasile se afla cârmuirea colhozului, iar în casa bunelului Toader era școala nr. 5, zona Cogâlnic.
Nici casă, nici masă… Unde să ierneze doi părinți îndurerați și odraslele lor? Până la urmă, ne-a adăpostit mătușa într-o cameră ce se încălzea. Mică de tot, încăperea primea în ea tocmai opt persoane.
În primăvara lui 1960, părinții au cumpărat o casă veche în aceeași zonă Cogâlnic, au reparat-o cu puterile lor și am locuit în ea vreo șase ani.
Apoi tata și mama au construit o casă care este și în prezent. Dacă au fost buni gospodari de tineri, așa au fost până la adânci bătrânețe.
Părinții au crescut, au educat și le-au dat studii superioare tuturor celor cinci copii. Și noi, la rându-ne, ne-am făcut gospodari. Bineînțeles, nu avem turme de oi și hectare de pământ, cum au avut buneii noștri, dar trăim îndestulat, mulțumim lui Dumnezeu.
Da! S-au scurs anii, însă mă gândesc deseori ce examen greu au susținut părinții mei, buneii și chiar noi, copiii. Și de ce? Pentru că am fost foarte harnici?…

Natalia HARUȚĂ (POPUȘOI),
locuitoare a orașului Cimișlia