O premieră la Teatrul din Cahul: spectacolul „Insula femeilor”

Doar câțiva dramaturgi mai mult sau mai puțin notorii, piesele cărora au fost montate la Muzical–Dramaticul „B.P. Hasdeu” pe parcursul celor peste trei decenii de activitate, au fost prezenți la premierele spectacolelor respective: regretatul Aureliu Busuioc („Radu Ștefan întâiul și ultimul”), Tudor Popescu („Casa nebunului”), Ion Druță („Căderea Romei”), Val Butnaru („Apusul de soare se amână”), Ion Iachim („Cu jăraticul pe buze”), Ion Sapdaru („Despărțitorul”). Un altul, Mihai Prepeliță, deși nu a avut posibilitatea să participe la lansarea spectacolului după „Doi plus unu și un cal”, a venit la Cahul, în diferiți ani, la câteva reprezentații ulterioare ale acestei „longevive” achiziții repertoriale.

Pe 16 aprilie a.c., a poposit pentru prima dată la Cahul și dramaturgul din Petroșani Valeriu Butulescu: a doua zi, avu loc premiera spectacolului după „Insula femeilor” – piesa-i distinsă cu Premiul I la Festivalul Comediei Românești FESTCO-2009, un premiu similar decernându-i peste un an, pentru aceeași „Insulă…” și pentru „Infinitul Brâncuși”, filiala Sibiu a Uniunii Scriitorilor din România.
Fără îndoială, aflarea autorului în sală intensifică iminent emoțiile împărtășite de către regizor și actori în tensionata zi a premierei, faptul soldându-se frecvent cu o firească inhibare a acestora: regizorul – pentru că încă nu știe cum dramaturgul îi va interpreta viziunea transpunerii scenice a piesei și intervențiile în structura acesteia, cu atât mai mult cu cât de această dată unele amputări textuale au fost semnificative, fiind eliminat și unul din cele două personaje masculine, în consecință comedia calificată de către autor drept erotică, transformându-se în una mai curând dramatică; actorii – pentru că, inspirată în cadrul multelor repetiții anterioare, încrederea în justețea întruchipării personajelor involuntar li se destramă, cu atât mai mult cu cât în „Insula Femeilor” referințele lui Valeriu Butulescu au fost formulate cu certitudine. Unde mai pui că și chipurile concepute de către actori și regia semnată de maestrul în artă Gheorghe Mândru corespund respectivelor specificări ale dramaturgului: Lady Robinson – severă, înțeleaptă, încă frumoasă, ușor masculinizată de vitregia destinului, trecută bine prin școala vieții, destul de atrasă de frumusețea feminină; Venera, fiica distinsei Lady Robinson – frumoasă, senzuală, coaptă, pragmatică și calculată (dar destul de naivă uneori) ; Ala – ingenuă, dar trecută de primul păcat, visătoare, plină de speranțe și idealuri, fascinată de lumea basmelor, obsedată de o mare iubire pasageră, dar și de alcool ; Elen – fostă profesoară de gramatică, prăbușită în misticism, relativ ofilită, cu un bogat repertoriu de principii morale, încă femeie; Olaf – ofițer de marină, aparent bărbat, intelect variabil, băutor, fumător etc.
Ezitările le-au fost, totuși, efemere, depășirea lor fiind determinată, în fond, de trei factori: în primul rând, vasta experiență interpretativă a majorității actorilor încadrați în cele două distribuții, unii dintre care și-au confirmat mai de mult incontestabila vocație a spectacolului de comedie; în al doilea, forța catalizatoare a responsabilităților inerente oricărei ieșiri în scenă – sentiment acutizat, desigur, la o premieră ; în fine, un text dramatic drămuit cu dexteritate de către un comediograf rafinat și ingenios, cu un umor contagios vehiculat de limbajul insolit, dar nepericlitat de insolență și frivolitate, de personajele ilare, dar bine individualizate, de fabula intrigantă, incitantă chiar, dar care, cu aluziile-i oricât de îndrăznețe și de transparente, nu depășește limitele decenței și nu sfidează nici chiar moralitatea unor eventuali spectatori mai reticenți și excesiv de pudici sau… captivi ai unei vechi ipocrizii cultivate timp îndelungat și divulgată în cadrul faimosului duplex de acum aproximativ trei decenii, când una din participantele la acele dezbateri televizate declarase cu nonșalanță: „В Советском Союзе секса нет”.
Fabula-i intrigantă, într-adevăr, captivând prin dinamismul acțiunii ce a determinat suprasolicitarea fizică mai ales a actrițelor distribuite în cele patru roluri feminine, prin grotescul și poate chiar extravaganța situațiilor și a personajelor, fapt ce a justificat în spectacol abordarea lor uneori excentrică și – în particular în cazul unicului personaj masculin – parodică. Naufragiate pe „o insulă încă virgină” în care „totul – frunze, păsări, ramuri, sticle, cărți, farfurii – este de genul feminin”, patru foste dansatoare de noapte își creează „un stat suveran”, Insula Femeilor, cu imn, stemă și drapel național, iar din epava vasului, a acelui „vapor al disperării” – un club de noapte, Lady Robinson Bar. Implicit, cei patru ani de abstinență sexuală, de „post negru” cauzat de aflarea lor în acest spațiu „mare, cât o curte de închisoare”, s-a soldat cu senzualitatea excesivă a trei dintre ele: bărbații constituind pentru ele o manie, o psihoză, devin astfel captivele unor obsesive reverii erotice. Tentativele liderului lor tacit, Lady Robinson – „tipul femeii mascul” care-și etalează pasiunea pentru sexul feminin și resentimentele față de „lașii aceia cu barbă și testicule” – de a le anihila erupțiile intermitente și violente ale hormonilor ce-și cer imperativ „drepturile” sunt zadarnice: cele trei nimfomane se declanșează, tensiunile lor lascive ajungând la paroxism, mai ales după recuperarea, din rămășițele unui iaht zdrobit de stâncile insulei, a unei „mase genetice masculine și diforme”, a unui bărbat „cam fleșcăit”, decepțiile lor fiind însă răvășitoare: respectivul „Făt Frumos din second hand” s-a dovedit a fi un gay.
Identificate de Poliția Fiscală, deoarece „doar un contribuabil viu poate plăti impozite”, cele patru robinsoane, conștiente de faptul că „o femeie poate ceda, se poate da, în ultimă instanță”, dar nu se va preda niciodată, decid să se apere de executorii judecătorești, aplicând „rezerva strategică de cosmetice” și cele mai bune parfumuri și intenționând să ia prizonieri – „nu prea mulți: maxim doi pentru fiecare luptătoare”. Caracterul comic al situațiilor provocând în mod firesc ilaritatea publicului, subtextul acestora, insuflat discret de către regie, e intuit fără dificultate: nu e vorba de o insulă în accepția geografică a noțiunii, ci de o insulă de patimi și de zbucium într-o lume tot mai închistată și introvertită. Cele trei ahtiate după bărbați erau, în fond, „trei femei în derivă pe oceanul singurătății”, după cum mărturisi, exasperată, una din ele, deziluziile virilei Lady Robinson, împărtășite după eșuarea acelui iaht așteptat de către insulare atâta vreme, fiind suscitate de faptul că ea credea că acesta le va scoate „din singurătatea asta femeiască”.
Concomitent, spectatorului i se mai sugerează, fie și aluziv, că – vorba regizorului Gheorghe Mândru din caietul program al spectacolului – în contextul feminizării tot mai ample a bărbaților, cele patru personaje așteptau și căutau febril nu atât reprezentanți ai sexului masculin, cât bărbații în bărbați, acel „principiu masculin” ce trebuie să existe inclusiv „într-un sistem filosofic coerent”. Probabil, tocmai transparența mesajului l-a și determinat pe dramaturgul Valeriu Butulescu să conchidă după premieră că spectacolul cahulenilor se remarcă prin viziunea-i regizorală curajoasă și modernă, el constituind o reușită incontestabilă.
Rodica Ciobanu, una dintre interpretele lui Lady Robinson, o femeie austeră și rigidă chiar, frecvent irascibilă și cinică, mărturisește că la plăsmuirea chipului a insistat asupra acestei reconstituiri sentimentale a unei iubiri neîmplinite, pentru a sugera că disprețul eroinei față de bărbați e doar o simulare, ea detestând mai curând nu atât bărbații, cât sufletul său privat de dragostea acestora. A doua interpretă, Aurica Țurcanu, a mizat în special pe sfidarea tăinuitelor sentimente de solitudine și derută ale eroinei care tinde să inspire astfel celorlalte trei sinistrate încrederea în sine, pentru ca ele să-și depășească vicisitudinile destinului și să nu-și rateze sentimentul demnității.
Ala, acest „copil naiv”, captiva basmului cu Făt Frumos „călare pe un cal alb și înaripat”, persecutată de imaginea halucinantă a fostului ei coleg de liceu, Marco, e o alcoolizată aflată uneori în transă erotică, cu reacții impulsive și frecvent inadecvate, în interpretarea tinerei actrițe Alina Donea, e o ființă parcă de pe altă lume, mereu confuză și nesigură.
Elen, evlavioasa care, în afară de gramatică, îl iubește doar pe Dumnezeu, „mironosița” care a fost căsătorită de cinci ori în exclusivitate cu clerici și în mod ierarhic descendent: de la episcop la dascăl, în interpretarea ambelor actrițe, Nadia Donea și Viorica Leonte, e femeia tensionată de inhibarea avidității sale sexuale; e un rol realizat de către Viorica Leonte fără teatralitate, dar cu atâta naturalețe promptă în atitudini și în comportamentul dictat de dubla-i ipostază de cucernică și de lascivă, încât îl incluzi fără echivoc în palmaresul performanțelor actoricești ale Teatrului „B.P. Hasdeu”.
Venera, tânăra captată sporadic de filosofie, narcisiacă („Prea te încrezi în ciobul cela de oglindă”, după cum îi reproșează mama, Lady Robinson) ce se consideră drept cea mai frumoasă și cea mai focoasă, dar și drept „un suflet pustiit de speranțe”, este poate că personajul cel mai dinamic (dar și mai extenuant) în piesă și în spectacol – un rol jucat cu însuflețire și pasiune, cu voluptate chiar, numai de către Maria Ciobănică.
În fine, singurul personaj masculin a fost întruchipat de către Toma Vartolomei și Constantin Mocanu, regizorul Gheorghe Mândru cu bun temei estimând că anume acesta din urmă „a nimerit în țintă”.

Alexandru MANOIL,
pentru „Gazeta de Sud”