Ziua în care a fost pecetluită soarta fraților „de dincolo”

S-ar putea ca prin rândurile de mai jos să trezesc nemulțumirea sau chiar furia unor „patrioți”, conaționali de-ai noștri, că de străinii care conviețuiesc alături de noi sau ne privesc din depărtare nu trebuie să ne mai facem griji, aceștia ne urăsc organic chiar și pentru simplul fapt că mai existăm și respirăm.
Ziua de 2 martie 1992 e considerată drept ziua în care a început războiul de la Nistru, care nu a fost aleasă întâmplător: era ziua în care Republica Moldova a fost admisă ca membru deplin în Organizația Națiunilor Unite, președintele de atunci Mircea Snegur rostind un discurs de la tribuna ONU. Războiul (hibrid) însă a început cu mult mai înainte, chiar în toamna lui 1991. Aduceți-vă aminte de blocada căii ferate, de „războiul șinelor”, condus de niște „amazoane” din Tiraspol, de răzmerița găgăuzilor, unii lideri sovietici recunoscând ulterior că astfel au încercat să împiedice unirea Moldovei cu România.
În cartea sa „Transnistria 1989-1992. Cronica unui război „nedeclarat”, generalul Ion Costaș, fost ministru de Interne şi al Apărării din R. Moldova, descrie „războiul ciudat” de la Nistru. Unele lucruri din această carte ne-au fost confirmate încă înainte de apariția lucrării de către persoane care au participat la războiul de la Nistru. Deși Mircea Snegur vorbea în 1992 că R. Moldova e în război cu Rusia, el nu a îndrăznit niciodată să catalogheze Rusia drept stat agresor, așa cum a făcut Rada Supremă de la Kiev și președinția ucraineană după anexarea Crimeei, în 2014. Snegur a dat în repetate rânduri ordine contradictorii, în calitate de comandant suprem. În timp ce Smirnov, capturat la Kiev, iar apoi eliberat într-un mod dubios, stătea cu valiza pregătită, combatanții și carabinierii moldoveni fiind la porțile Tiraspolului, „babacul” ordona „înapoi!”, lucru confirmat și de alți ofițeri superiori cu care am avut ocazia să discutăm în diferite perioade.
Oricum, Chișinăul nu putea câștiga războiul de la Nistru împotriva Armatei 14. Acest lucru s-a văzut imediat după ce au fost scoase tancurile și trimise spre Tighina, pe 19 iunie 1992. Dacă Republica Moldova și-ar fi subordonat, după puciul din august 1991, toate materialele de război, bunurile militare aflate pe teritoriul său, așa cum au procedat toate fostele republici sovietice (cu excepția armamentului nuclear, retras din Ucraina, Belarus și Kazahstan, cu garanții date de SUA), războiul de la Nistru ar fi putut fi evitat. A existat o astfel de posibilitate, însă conducerea de atunci fie a dat dovadă de slăbiciune, fie a fost lașă sau a îndeplinit comandamentele Moscovei.
Apropo de Ucraina. Acum, aceasta a ajuns victimă a agresorului din Est, dar atunci, în 1992, a permis tranzitarea teritoriului său a mii de mercenari ruși, ucraineni, care au venit în Transnistria. Pentru permisiunea de a-i tranzita teritoriul, Ucraina putea fi catalogată drept complice al agresorului. Nimeni dintre oficiali nu a îndrăznit însă nici măcar să facă vreo aluzie la aceasta.
Dar să revenim la 2 martie 1992. Este Ziua comemorării victimelor conflictului armat din 1991-1992. Tot mai multă lume înclină să creadă că jertfa tinerilor în acel război a fost una zadarnică. Masacrul de la Tighina pe conștiința cui rămâne? A fost vărsat sânge nevinovat într-un experiment diabolic, cu trădare la vârf, cu crime pentru care nu se știe dacă va răspunde cineva vreodată. Doar în fața istoriei, nu și în fața unui tribunal. Mamele, surorile, copiii și frații încă îi mai plâng pe tinerii plecați în veșnicie, care au murit cu arma în mână crezând sincer că au mers să-și apere Patria… Iar cei care i-au trădat pe aceștia din urmă scriu cărți de memorie și se dau drept victime ale imperiului pe care l-au slujit chiar și după ce acela și-a dat obștescul sfârșit… Istoria îi va judeca pe toți!

Natalia HADÂRCĂ