Cimișlianca Olga Cărăuș, fata care a ajutat zeci de conaționali, în Italia și acasă

Fata cu părul de foc, imposibil de ignorat pe străzile Romei sau într-un grup, e un interlocutor plăcut. Jovială, cu zâmbetul spontan, natural, cu ochi luminoși care te privesc direct, fără ocolișuri și ascunzișuri, Olga Cărăuș ne spune povestea ei de emigrant. O poveste născută în estul-estului Europei, acolo unde speranțele sunt confuze, amestecate, incerte încotro s-o apuce: spre mirajul Occidentului sau spre mama Rusia. Iar Olia a ales Occidentul.

Patru mii de euro – un pașaport cu poza încleiată
– Funcționa cam așa cu doisprezece ani în urmă: patru mii de euro pentru viza fericirii. Mi-au „încleiat” poza mea pe un pașaport românesc fals, ne-o pus într-un microbuz cu alte șase persoane și ne-a dus la București. Mi-a acoperit părul. „Du-te, fato, că te fură ăia în Maroc. „A, era să uit: mi-a mai făcut cunoștință cu un băiat și mi-a spus: „băiatul ăsta va fi logodnicul tău. Tu pleci cu el în croazieră în Maroc. Eram șase și ne-au cuplat un pic șeful, organizatorul. Asta după ce ne-a făcut viză și pentru România. Până în România am avut pașaportul moldovenesc, iar în Maroc, tot cu pașaport moldovenesc trebuia să intru. Pe-atunci aveam voie.
Am stat în Maroc o săptămână, timp în care a venit șeful nostru (combinatorul) cu șase pașapoarte românești false în buzunar. Cu vize de intrare în aeroportul Otopeni din București, dar care ar fi trebuit să fie peste o zi.
Practic, ei soseau cu un avion din Maroc, dar aveau pașapoarte românești vizate la București ca și cum ar fi zburat de acolo. După ce au plătit toată această sumă, pașaportul cu poza încleiată le-a fost luat. „Eu îl folosesc mai departe”, le-a spus „șeful”.
Cine o aștepta în Italia? Mama sa, sosită în Italia tot clandestin, tot pe sume fabuloase pentru cei care dau oricât numai să iasă din sărăcie, dintr-o țară în care tineretul nu-și găsește nici prezent, nici viitor. O sumă fabuloasă pentru un popor ținut în mizerie de ev mediu de politicieni venali, tâlhari, precum frații lor de dincolo de Prut.
„Trei ani și jumătate am fost clandestină. Pe vremea aceea, pe via Dandolo erau cursuri de italiană. Erau africani, asiatici – nu sunt rasistă – dar ei nu știau italiana deloc și nici nu o înțelegeau. Iar mie-mi era urât la lecțiile acelea, pentru că româna și italiana se aseamănă, o săptămână mi-a fost de ajuns, așa că am lăsat cursul”.

Pasiunile Olgăi Carauș
„Pasiunea mea, pe care mi-am descoperit-o aici, este cititul. Deși am făcut un liceu cu profil umanist, am fost în primii ani ai înființării acestei școli la Cimișlia și încă nu se implementase bine învățarea materiilor specifice, nu ajungeau toate cărțile… era numai cu numele că terminai liceul umanist. Prima mea carte citită în italiană a fost „Guerra e Pace” („Război și pace” de Tolstoi). După asta m-am înscris la filiala Universității din Perugia, cursuri de italiană pentru străini, unde m-au primit fără să am actele în regulă. După trei ani și jumătate, a venit acea „sanatorie”, care ne-a permis să mergem acasă și să revenim ca și cum ar fi fost pentru prima dată, dar să regularizăm situația. Din nou alți bani. Italia nu avea ambasadă în Moldova. Așa că, iar fă viză pentru a merge la București… Pe aceste permise de ședere, mulți s-au îmbogățit”.
Întreaga aventură a plecării și sosirii la Roma este amintire acum, povestită cu zâmbetul pe buze. E liniștită Olga Cărăuș. Mai mult, este un punct de reper pentru mulți români și moldoveni.
Au venit vremurile când Olia s-a implicat și se implică în social. Cu Asociația Responsabilita Sociale, unde, alături de prieteni și colaboratori, a făcut și face multe lucruri frumoase. Expoziții de artă, proiecte sociale pentru cei cu necesități speciale, un memorandum și un parteneriat cu Moldova pentru ajutorarea celor cu probleme motorii pentru inserarea lor în activități specifice… (De la sediul asociației au plecat spre România și Moldova câteva cărucioare pentru persoane cu dizabilități, iar o parte a acestora a fost donată inclusiv la cererile sosite în Emigrantul).

Ubi bene, ibi patria
După școală și activitățile cu asociația, după experiențe de muncă, Olga este cea care dă altora acum speranțe. Astăzi ea are casa ei la Roma, cumpărată prin munca pe care o face. E liniștită, iar liniștea și pacea celei care a gustat din amarul emigrării, dar a înțeles că Italia permite celor care vor să facă ceva o viață mai bună, o ajută să muncească și să dea o mână de ajutor și altora. În fiecare zi e pe mijloacele de transport, la birou, pentru a se întâlni cu cei care au nevoie de consultanță, pentru cei care vor o casă sau un împrumut. Conaționalii noștri au înțeles că plătirea a zeci de mii de euro chirie de-a lungul timpului, în speranța că mâine se vor întoarce în patrie, nu a folosit la nimic. Au fost bani aruncați. Astfel că decid să se stabilească aici, în „bell paese”, ajutați la cumpărarea unei locuințe de fata cu părul ca focul și cu inima mare.
În trei ani, Olga a reușit să facă fericite câteva zeci de familii, de români sau moldoveni, care au hotărât să nu se mai întoarcă acasă. Acasă e acolo unde îți este bine, acolo unde muncești, unde copiii tăi învață și au un viitor… Iar România și R. Moldova oferă din ce în ce mai puțin. Ubi bene, ibi patria, spuneau strămoșii celor de azi. Și nimic nu s-a schimbat.
sursa:www.emigrantul.it