Amintirile lui Alexei Tocaru despre vremurile de restriște de cândva

Copii deportaţi fără părinţi…
Şi noi am fost duşi în Siberia, să mâncăm ouă de ciori.
Spre deosebire de alţi deportaţi, care au fost ridicaţi din familii întregi (părinţii şi copiii), noi am fost duşi fără părinţi, numai copiii: eu, fratele mai mare, Grigore, şi sora Daria, oarbă din născare.
Tata fusese judecat mai înainte de acest eveniment nefericit, şi se afla la închisoare. Mama, auzind zvonuri prin sat cum că noaptea ar putea să vină să ne ridice, a fugit de cu zi de acasă, crezând că astfel pe copii nu-i vor lua de unii singuri, fără părinţi. Dar, ţi-ai găsit, să aştepţi milă de Ei au venit noaptea şi, fără milă, ne-au trezit din somn. Ne spuneau ceva, dar noi nu înţelegeam limba rusă. Atunci soldaţii singuri au strâns câteva ţoluri, nişte lucruri din casă şi ne-au dus la maşină. Misiunea lor fusese îndeplinită.
Ne-au trimis, pe întuneric, în neştiinţă. Am mers în vagoane pentru vite, câte 40-45 de oameni, fără condiţii elementare, cu hârdăul pentru nevoi în colţ. O înăduşeală groaznică, pe căldurile celea. Ziua uşile erau închise, soldaţii păzeau vagoanele. Am „călătorit” aşa câteva săptămâni, după cum se făcea debarcarea prin regiuni, câte un vagon în fiecare.
Aşa, bieţii oameni au nimerit cum le-a fost destinul. Unii – rău, alţii – foarte rău. La început, le-a fost greu tuturor.
Eu, împreună cu fratele şi sora, am fost deportaţi în regiunea Kurgan, raionul Kargopolsk, secţia Orlovka. Acolo am fost cazaţi în barăci, care încă nu erau gata: fără acoperiş, fără paturi. Lucra numai fratele Grigore, iar pentru aceasta primea 0,5 kg de pâine pentru fiecare zi lucrătoare.
Am încercat de câteva ori să evadăm, dar cu un scop: să fim luaţi, eu – la casa de copii, iar sora – la casa de invalizi. Fugeam până la gară, mai depIarna, temperatura ajungea la minus 40-45 de grade Celsius. Şi când ne-au dat 20 kg de cartofi, i-am pus lângă plită, dar ei totuna au îngheţat. De foc nu prea aveam, iar iernile erau foarte lungi. Frigul se lăsa toamna devreme şi se încălzea timpul tocmai prin luna mai. De aceea, când mi-au propus să îngrijesc de nişte boi, la un bătrân, am acceptat. Dormeam în iesle, căci acolo era mai cald.
Am tras multe şi nu le uit, căci memoria unui copil e puternică. Şi acum, cum să mă uit cu ochi buni la acea putere, putere comunistă, care ne-a pricinuit atâta rău? Ne-a rupt de la casă, de la părinţi şi ne-a trimis poate chiar la moarte, dar Dumnezeu ne-a ajutat și am supravieţuit…
Până astăzi, comuniştii rămân cu convingerea că au procedat atunci corect, pornind un genocid contra propriului popor şi întregii omeniri.
Oare nu le este ruşine să mai fie printre noi şi să „nască” continuatori: mancurţi, lingăi, trântori, trădători, dornici de posturi şi avere? Să piară de pe lumea asta, javre murdare, care nu au nimic omenesc!
A înregistrat
Anastasia BALMUȘ