Destine: continuarea unei istorii de viaţă

Noi detalii despre ciucureanul Tudor Negară de la Bucureşti

Cu mai mult de 12 ani în urmă, publicam în săptămânalul „BUSINESS Info” (a se vedea pagina patru a acestui ziar  din 1 ianuarie 2006) o cutremurătoare destăinuire a lui Tudor Negară, originar din satul Ciucur-Mingir, raionul Cimişlia, care avea doi fraţi mai mari la Bucureşti (lucrau cizmari) şi care dorea foarte mult să plece şi el în capitala României.

Mi-a spus atunci când ne-am întâlnit că visul i s-a împlinit la 10 iunie 1935: anume în acea vară a ajuns acolo, angajându-se, mai întâi, ca băiat de prăvălie, apoi în calitate de vânzător de apă de colonie, de lucrător la un alt magazin, după care și-a deschis un mic chioşc.

În continuare, am relatat cititorilor despre cele trăite de acest basarabean în Patria–Mamă, despre vizitele pe care le-a făcut la baştină, ultima dintre care a fost în decembrie 2005, când Tudor Negară, la braţ cu soţia sa, Marieta, ne-a trecut pragul  redacţiei și ne-a povestit istoria vieţii lor.

Credeam că tema a fost încheiată atunci. Dar întortocheate sunt destinele omeneşti. Soarta a decis ca în vara curentă să am o întrevedere cu una dintre cele două fiice ale consângeanului nostru, despre care am scris cu peste un deceniu în urmă. Aceasta mi-a oferit noi detalii despre tatăl său. Şi nu numai.

Consider că cele povestite de Viorica Popescu, fata mezină a lui Tudor şi a Marietei Negară, prezintă interes pentru cititorii noştri. Lectură plăcută în continuare.

Multă dragoste pentru localitatea natală

Chiar de la bun început, interlocutoarea m-a anunţat, cu o profundă tristeţe în voce, că, din păcate, tatăl ei a trecut la cele veşnice, acum şase ani. Şi până la ultima suflare şi-a amintit cu multă dragoste de localitatea natală, Ciucur-Mingir din raionul Cimişlia, îndemnându-i pe cei apropiaţi să vină încoace cât mai des.

„Pentru prima dată am vizitat baştina părintelui când aveam vreo patru ani, zice Viorica Popescu. După toate cele auzite de la el, simţeam o dorinţă nebună de a-i cunoaşte locurile copilăriei. Am aşteptat mult chemarea de aici, aprobările pe la diferite instanţe. Până la urmă, am venit toţi patru: mama, tata, sora mai mare, Doiniţa, de opt ani, şi eu. Am stat la Ciucur-Mingir o lună de zile, am cunoscut o mulţime de rude, căci tata era dintr-o familie numeroasă, avea patru fraţi şi cinci surori. Curioşi, ca toţi copiii, am aflat o serie de lucruri noi, interesante. Doream să plecăm şi în alte  părţi, însă aveam interdicţia de a părăsi localitatea”.

A doua oară, soţii Tudor şi Marieta Negară şi-au adus fiicele În Moldova peste opt ani de zile, adică în 1965. Situaţia internaţională nu mai era atât de tensionată, dar, ca şi mai înainte, nu au avut dreptul să iasă din satul Ciucur-Mingir, aceasta fiind singura destinaţie pentru ei.

A mai trebuit să treacă alţi opt ani, pentru ca cei patru membri ai familiei în cauză să aibă o nouă posibilitate de a reveni la baştina lui Tudor Negară, după care graniţa de pe Prut s-a închis pentru o lungă perioadă de timp.

„Sunt aici pentru a patra oară, spune emoţionată femeia din România. Nu am mai vizitat aceste locuri de 47 de ani. Vă daţi seama ce sentimente trăiesc în aceste clipe…”.

Condamnat la închisoare pentru că a ascuns niște pingele

Puţin mai târziu, discuţia este purtată spre anii de tinereţe ai tatălui Vioricăi Popescu. Aflu, bunăoară, că Tudor a pornit pe urmele fraţilor săi mai mari de la Bucureşti şi a deschis o cizmărie. Dar regimul comunist, instaurat în România după cel de-Al Doilea Război Mondial, nu permitea proprietatea privată.

„Ca să aibă de lucru şi să poată câştiga un ban, îşi aminteşte interlocutoarea mea, tata era nevoit să ascundă pingele pentru confecţionarea încălţămintei şi reparaţia acesteia. Până când, în timpul unei percheziţii, pingelele au fost găsite şi sărmanul părinte a fost condamnat la închisoare, a făcut puşcărie la Vărzăreşti”.

Este un detaliu pe care Tudor Negară, la întrevederea noastră de la sfârşitul lui 2005, a preferat să-l ţină sub tăcere.

La fel ca şi alte fapte pe care le-am auzit, dar nu de la el, ci de la fiică-sa. Spre exemplu, că tatăl şi-a ales consoarta tot dintr-o familie cu mulţi copii, mamă-sa fiind de obârşie din judeţul Ilfov şi mai având şapte fraţi.

Nunta au jucat-o la 7 noiembrie 1948, iar peste un an a apărut pe lume fiica Doiniţa, pentru ca la 15 august 1953 să se nască cea dea doua fată – Viorica, femeia de astăzi din faţa mea.

Alinarea o găsea în melodiile populare şi hainele naţionale

„Când îl apuca dorul de Basarabia, de casa părintească, povesteşte aceasta din urmă, tata îşi găsea alinare în melodiile populare, pe care le asculta cu un interes deosebit, iar la sărbătorile creştineşti, dar şi cele ale statului, îmbrăca numaidecât haine naţionale şi avea grijă ca şi mama, dar şi noi, fetele, să facem acelaşi lucru”.

Potrivit Vioricăi Popescu, părintele ei, Tudor Negară, a fost un om perfect din toate punctele de vedere: ca cetăţean, ca soţ, ca tată, ca bunic. „Vreau să vă spun că, într-un anumit fel, chiar l-am divinizat pe tatăl meu, a declarat ea. Am ajuns şi eu la o vârstă înaintată, sunt  căsătorită, locuim, eu și cu soţul, la Sinaia, judeţul Prahova, avem doi copii: fiica se află în Franţa, iar feciorul locuieşte în Germania. Şi am depus multe eforturi ca ei să aibă faţă de părinţi o astfel de  atitudine cum am avut eu faţă de tatăl şi de mama mea. Părinţii, pentru mine, au rămas drept etalon până la sfârşitul vieţii”.

Ar mai trebui de spus că dinastia Negară s-a extins pe întreg globul pământesc: ramificaţiile ei pot fi găsite nu numai în Republica Moldova şi în România, în Franţa şi în Germania, ci şi în Rusia şi în Italia, în Statele Unite ale Americii etc.

 Ion CIUMEICĂ