Violența în familie

Noţiune abstractă, un fapt, o întâmplare, simplă coincidenţă, sau o realitate terifiantă a secolului XXI-lea? Depărtarea de normalitate, de păstrarea unor anumite principii moral-etice şi spirituale au reuşit să propage în conştiinţa şi «spiritualitatea» zilelor nostre, sentimentul intoleranţei, al dezbinării familiilor, al urii.

Din punct de vedere istoric, consider că această manifestare generalizată îşi are punctul de plecare încă din momentul săvârşirii crimei biblice a urmaşilor protopărinţilor Adam şi Eva: Cain răzbunându-se asupra fratelui său Abel, omorându-l. În această conjunctură poate fi invocat şi păcatul primordial – mândria, cât şi păcatul mâniei. Mânia este o dorinţă aprinsă, prin care cel mâniat caută să-şi răzbune nereuşita asupra celui ce l-a întristat sau a nemulţumirii răzvrătite. „Violenţa în familie„, e orice act vătămător, fizic sau emoţional care are loc între membrii unei familii. Abuzul în interiorul unei familii poate lua multe forme: abuzul verbal, refuzul accesului la resurse financiare, izolarea de prieteni şi familie, ameninţări şi atacuri care în unele cazuri pot duce la moartea unuia dintre parteneri.

Efectele violenţei sunt atât pe termen scurt, dar şi pe termen lung. Rănile produse prin lovire, tăiere, zgârâiere etc., pot duce în unele cazuri la moartea victimei. În alte cazuri se pot produce depresii, dereglarea ritmurilor fireşti ale organismului, folosirea alcoolului în mod exagerat sau a unor medicamente, toate acestea ducând la tentative de sinucidere. Copii, care adesea sunt martori ai cazurilor de violenţă-n familie, vor suferi şi ei de depresii şi boli ale sistemului nervos şi este foarte posibil să devină şi ei violenţi. Trauma copiilor care cresc într-o atmosferă de violenţă, chiar dacă nu ei sunt victimele directe, este mai intensă şi cu consecinţe mai profunde şi mai de durată decât în cazul copiilor care sunt victime directe ale abuzurilor şi neglijării din partea părinţilor.

Şi iată aşa creştem o generaţie bolnavă, cu sistem nervos fragil, insigur, depresiv şi cu elemente negative: ale răzbunării, urii faţă de aproape, (în cazul fetelor, faţă de bărbaţi). Sunt numeroase  cazuri când, vina având-o şi bărbatul, prin lipsa de voinţă, depărtarea de cele sfinte, biserică, spovedanie, duhovnic, sfânta împărtăşanie, dragostea faţă de soție – cât şi a femeii în nedesăvârşirea caracterului probabil, virtuţilor moral-creştine, rugăciunii şi în final, a cedării totale! Să nu uităm, că vor fi judecaţi împreună: soţul (cu acel cu care ai fost prima dată cununat, căci după canoanele sfinţilor părinţi şi Domnului nostru, el e unicul soţ aici, şi după moarte), și soția: cum a contribuit la mântuirea lui?

Personal am convingerea că: blândeţea, are rolul de a înmulţi darurile spirituale, deoarece o pot asemăna unei energii sau a unui „izvor de înţelepciune”. Psalmistul şi regele biblic David, a prefaţat ca şi omul modern situat în această tulburată epocă, să aibă un reper, deoarece el a experimentat starea în care Providenţa «învăţa-va pe cei blânzi căile Sale» şi «îndrepta-va pe cei blânzi la judecată» (Psalmul 24,10)

O altă virtute creştină ce ar trebui revalorizată este cea: a răbdării. Studiile de caz în care cei afectaţi de stări violente, s-au vindecat datorită unui climat terapeutico-spiritual sunt dovezi certe. A scrie şi a vorbi despre blândeţe şi răbdare este la fel de dificil ca şi cum aş încerca eu, să-l definesc pe Dumnezeu. Însă, în prezent, chiar dacă există oameni ce neagă existenţa lui Dumnezeu, sunt ferm convins, că încă mai există speranţă în valorile binelui, adevărului şi dreptăţii!

Antidotul împotriva eliminării violenţei în familie, îl constituie apropierea de valorile spirituale, creştine, autentice. O alternativă în acest demers se poate realiza şi în cazul metodelor de trăire a ortodoxiei. Dacă în decursul timpului, psihologia avea crezul că suferinţa cauzată de violenţă, se datorează experienţelor traumatizante acumulate într-un interval de timp, Sfânta Biserică Ortodoxă, bazată pe Sfânta Tradiţie, conştientizează şi atestă că în afară de această experienţă, este nevoie ca energia aparte a sufletului ce suferă – mintea, «ochiul lăuntric», să fie spiritualizat prin puterea rugăciunii şi a faptelor ce o înobilează.

Familia, este cel dintâi aşezemânt dumnezeiesc, pe care l-a făcut Dumnezeu pentru om în Rai, cu sfatul Preasfintei Treimi: „Nu este bine să fie omul singur, să-i facem ajutor asemenea lui.” (Facerea 2, 18). Familia este celula şi izvorul vieţii pe pământ, temelia vieţii de obşte, prima biserică întemeiată de Dumnezeu, de iubirea pentru om, după modelul bisericii cereşti, adică a obştii îngerilor, şi al sfinţilor din cer. Fără iubirea firească din familie, nu putem ajunge la iubirea dumnezeiască, veşnică! După spusele Apostolului Pavel: „Nu mai este parte bărbătească, nici parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus.” (Galateni 3, 28). Deci, bărbatul trebuie să-şi iubească şi stimeze soţia, după cum Iisus a iubit biserica, şi soţia trebuie să se supună, asculte, susţină, îngrijească soţul, astfel va fi o armonie şi egalitate în familie, considerându-se cu adevărat o familie-creştin-ortodoxă, plăcută Domnului!

Sursa: ORTODOXIA.MD