Fără surâsul copiilor, casa e ca o biserică fără clopote şi fără sfinţi

Astăzi, puţine familii se mai încumetă „să rişte” să aibă mai mult de doi sau trei copii, din cauza unor prejudecăţi şi pretexte uşor de închipuit: posibilităţi financiare limitate, prea multe responsabilităţi sau prea mult stres. Nimeni nu susţine că aceste lucruri nu sunt reale, dar puse în balanţa cu beneficiile obţinute, devin doar nişte pretexte. A fi părinte este o artă, iar acest lucru îl confirmă familia Lungu din satul Ialpujeni, raionul Cimişlia.

copiii sunt averea

Sergiu şi Zinaida sunt părinţii a zece copii, doi dintre care sunt înfiaţi. Cel mai mare copil are treisprezece ani, iar cel mai mic jumătate de an. Părinţii sunt destul de tineri: tatăl are treizeci şi unu de ani, iar mama – douăzeci şi nouă.

Mergând în vizită la această familie, îmi închipuiam că voi întâmpina la ei o gălăgie enormă, o ogradă plină de pici, iar peste tot jucării aruncate şi copii jucându-se. Când am intrat în curtea acestui cuplu, însă, imaginea mi s-a schimbat. Copiii stăteau cu toţii grămăjoară, iar jucăriile lipseau. Era linişte, doar doi căţeluşi mai lătrau. Cu toţii stăteau cuminţi, erau gingaşi, având sufletele calde şi pure.

Copiii sunt averea oamenilor săraci

Se spune că o familie numeroasă este asemenea unui pom plin de rod. Iar roadele acestei familii sunt sfinte. Indiferent de greutăţile întâlnite zilnic şi de starea lor vulnerabilă, căci duc lipsă de toate cele necesare, cum ar fi o maşină de spălat, un frigider, hăinuţe, jucării şi dulciuri, nici unul dintre părinţi nu se gândeşte să plece peste hotare.

Sergiu, tatăl copiilor, afirmă că nu poate să-şi lase în nici un caz familia, căci nu îşi închipuie cum se va descurca soţia de una singură, cu zece copii. „Dacă plec eu, soţiei îi va fi foarte greu, iar dacă pleacă soţia, noi suntem pierduţi”, spune bărbatul.

„Copiii au nevoie de dragoste mai mult decât de bani. Pentru ce să le ofer tot ce îşi doresc dacă nu le voi putea oferi ceea ce este mai presus decât toate – mângâiere, dragoste, sprijin sau un cuvânt cald spus la timp?”, adaugă tânărul tătic. Şi mai spune că nu a făcut copii pentru ca cineva să îşi bată joc de ei, iar dacă va lipsi, atunci cine le va lua apărarea?

Această familie nu mai ştie ce să facă din cauza greutăţilor. Singura sursă de venit este salariul soţului, de 820 de lei, care activează ca lucrător tehnic la şcoala din localitate, şi indemnizaţia de 1200 de lei pe care o ridică familia Lungu lunar pentru cele două copile adoptate. Două mii douăzeci de lei pentru întreţinerea a douăsprezece persoane este mult prea puţin şi este inimaginabil de greu să-ţi închipui cum se descurcă aceşti oameni. Apoi, nu au nici măcar casa lor proprie.

Pe zi ce trece, greutăţile se înmulţesc tot mai mult. Începând cu anul acesta, vor avea deja şase copii care vor trebui să meargă la şcoală. Pe toţi vor trebui să-i îmbrace, să le procure rechizite. În plus, nu sunt scutiţi nici de taxele pe care vor fi obligaţi să le achite, ca şi mai înainte, pentru fiecare copil în parte, în aşa-zisul fond al şcolii.

Dragostea e mai puternică decât greutăţile

Copiii spun că, indiferent de greutăţi, se simt bine alături de părinţii lor şi nici ei nu doresc ca aceştia să plece undeva în afara ţării. Ei îşi ajută părinţii cum pot. Au o gradină mare şi curată, dar din cauza ploilor roadă nu prea este. Copiii nu se arată deloc deranjaţi de faptul că sunt aşa de mulţi şi spun că dacă părinţii le-ar mai aduce o surioară sau un frăţior, vor fi la fel de bucuroşi.

Am întrebat cele două surori înfiate cum se simt ele în familia lor nouă. Mi-au spus că se simt bine, că părinţii nu fac nici o diferenţă între copii; cu toţii sunt fraţi şi surori şi se iubesc în egală măsură unii pe alţii. Fetele sunt de acum şi ele de ajutor. Cea mai mare are treisprezece ani, la fel ca şi fiul cel mai mare al Zinaidei şi a lui Sergiu.

Părinţii spun că le-au înfiat datorită fiului lor care, întorcându-se de fiecare dată acasă de la şcoală, îi povestea mamei sale că vin două surori la lecţii pe care părinţii le-au părăsit şi stau singure într-o casă pustie, fără hrană şi apă. Fetele veneau la şcoală murdare şi flămânde. Se întâmpla ca, de patru zile, să nu pună nici o fărâmă de pâine în gura, nici putere să meargă nu aveau, dar şcoala o frecventau.

Ascultând cele relatate de fiul său, femeia l-a îndemnat ca să le aducă la ei măcar ca să le dea ceva de mâncare. Văzându-le în casa ei, le-a îndrăgit ca pe propriile fiice şi aşa au rămas cele două fete să trăiască până în prezent cu ei.

Zinaida spune că la început i-a fost foarte greu, fetele nu ştiau nici măcar cum să se îngrijească, să mănânce frumos. Cu multă răbdare şi cu voia lui Dumnezeu, lucrurile au revenit la normal şi acum fetele îi sunt de mare ajutor.

Singura bogăţie pământeană pe care o putem lua cu noi în ceruri

Întrebaţi cum reuşesc să ţină piept greutăţilor, soţii Lungu spun că nu au urmărit niciodată scopul să trăiască în lux, să-şi înalţe castele, pentru că nu doresc comori pe pământ, ci îşi fac comori pentru suflet, comori pe care le vor lua cu ei în ceruri.

Şi mai cred aceşti părinţi binecuvântaţi de Dumnezeu că familia numeroasă este ca o funie cu multe noduri şi fiecare nod te ajută la urcuşuri şi coborâşuri, ca să nu aluneci. Şi că fără surâsul copiilor lor casa ar fi ca o biserică fără clopote şi fără sfinţi. Ei îşi cresc odraslele cu ce pot, fără să mai ceară ajutorul cuiva, căci aud doar răspunsuri de felul: „eu nu te-am pus să faci copii, aşa că vezi-ţi de treabă şi creşte-i singur”. De aceea, pe cele cinci fete şi cinci băieţi îi cresc şi îi educă cu puterile proprii.

Zinaida şi Sergiu susţin că fetele şi băieţii lor sunt foarte buni la suflet. Dacă cineva din ei primeşte în dar o ciocolată, el o taie în zece bucăţi mici, ca să guste fiecare. Tot ce au împart frăţeşte şi sunt convinşi că şi atunci când vor creşte mari vor face la fel.

Sergiu mărturiseşte că a fost unicul copil în familie şi că nu s-a simţit deloc fericit în copilărie din cauza asta. Dar este convins că feciorii şi fiicele lui sunt fericiţi. Şi chiar dacă nu au televizor ca să privească desene animate, acest lucru nu-i nemulţumeşte, seara cu toţii cântă, se roagă, se joacă, iar părinţii îi privesc şi se bucură.

În sat, multă lume îi vorbeşte şi îi judecă pentru faptul că „au plodit” atâţia copii. Sătenii spun că i-au făcut de chin şi de necaz, dar soţii Lungu nu dau atenţie acestor vorbe deşarte şi sunt mândri că au o familie numeroasă. Şi chiar dacă duc lipsuri, copiii lor au alături o mamă şi un tată care îi iubesc şi care niciodată nu îi vor abandona. Şi mai speră că urmaşii lor vor fi şi ei la fel de harnici şi grijulii, la fel de oneşti şi iubitori cu lumea cum sunt părinţii lor.

Nina TROFIMENCO,
stagiară,
studentă la Facultatea de Jurnalism şi Știinţe ale Comunicării, USM