Menghina pentru ţăranii harnici din 1949…

Nu demult, am primit o veste tristă din Bureatia: s-a stins din viaţă ultimul meu verişor, Anton, din familia unchiului Serghei Ambul, deportat acolo în iulie 1949. I-au rămas în pământul siberian toţi cei trei băieţi. Anton, la momentul deportării, era un flăcău de 23 de ani şi s-a căsătorit acolo, a prins rădăcini, dar în fiecare vară, în timpul concediului, cât i-a permis sănătatea, venea aici, acasă, în Moldova, la părinţi şi la surorile mai mici, întorşi la baştină în 1958, la prieteni şi rude. El repeta mereu: „Mă aduce dorul aici, mă cheamă…”

stefan 023_3200_10

Bunelul meu, Efim Ambul, din satul Hârtop, către 1940 îşi căsătorise cei trei băieţi şi o fată. Un fiu a fost ucis în războiul pentru apărarea patriei, al doilea, tatăl meu, îşi satisfăcuse serviciul militar în rândurile armatei sovietice şi a luptat pe front, devenind invalid. Conform directivelor de atunci, bunelul nu trebuia să nimerească în listele deportaţilor, mai cu seamă că din 56 de gospodari din sat, care aveau mai mult de 10 ha de pământ şi inventar agricol mai solid, el era pe locul 21. Dar s-a executat altfel. El a nimerit în lista celor 9 familii pentru deportare. Din 23 de membri ai familiei bunelului, 15 au suferit de pe urma deportărilor, cu toate că aveau merite în faţa puterii noi!

Deportările de pe acest meleag în noaptea de 5-6 iulie 1949 au fost cele mai numeroase şi au schimbat soarta a zeci de mii de oameni paşnici, care se ocupau cu cel mai greu şi important lucru – creşterea pâinii. A fost expulzată din ţară fruntea satului, cei mai harnici, cei mai înstăriţi ţărani.

Scopul deportărilor a fost să-i izoleze, ca puterea nouă să-şi îndeplinească planurile hrăpăreţe, punând mâna pe pământul lor, pe averea agonisită prin muncă grea dar cinstită. Aceasta a fost una din cele mai josnice modalităţi de procedare cu adevăraţii gospodari, care din tată în fiu lucraseră pământul şi aveau pe lângă casă toate bunurile necesare. Iar în schimbul acestor bogăţii şi bunuri, ţăranilor li s-a pregătit, conform documentului strict secret din 30.06.49, adresat ministrului de interne din URSS, Kruglov S.N., „stabilirea cu traiul pe veci şi în câmpul muncii a contingentului special din RSSM în regiunea Kurgan – 5000 de familii (18200 de persoane), Tiumen – 3280 de familii (11800 de persoane), Irkutsk – 2000 de familii (7200 de persoane), în ţinutul Altai – 1000 de familii (4000 de persoane)”.
Nu încape îndoială că statul sovietic câştigă foarte mult de pe urma sechestrării acestor averi, formulând „naiv” în documentul sus-numit că „averea confiscată a celor deportaţi să fie folosită în scopul acoperirii restanţelor de stat. Averea rămasă după acoperirea restanţelor statutului să fie transmisă definitiv colhozului, fiind considerat fond indivizibil”. A luat statul averea, s-au înfruptat pe săturate şi vecinii, şi activiştii satului. Numai în satul Hârtop de la nouă familii de gospodari deportaţi au fost luate 142,5 ha de pământ şi tot atâta au predat 59 de ţărani care au intrat la 15.07.1949 în nou-formatul colhoz „Budionâi.” Ce bine e că sunt oameni harnici printre noi, căci cu metode banditeşti poţi să dobândeşti orice: pământ, avere, bani!…

În noaptea ceea de început de iulie, când ţăranii trudiţi abia s-au culcat pe la miezul nopţii să se odihnească, pentru ca în zori de zi să se ridice pentru o nouă zi de muncă, au fost treziţi de vuietul maşinilor militare, de bătăi insistente în uşă şi de ordine ameninţătoare. Armele militarilor erau gata pentru orice mişcare, căci aveau ordin să tragă în caz de fugă a gospodarilor.
Astfel au fost expulzaţi gospodarii de frunte din satele moldoveneşti. De această soartă au avut parte şi cele 216 familii din raionul nostru, cu 853 de membri sau 72% din tot numărul celor supuşi represiunilor în anii 1940-49. Cei mai mulţi au fost deportaţi din satul Valea Perjei – 26 de familii cu 127 de persoane.

Pe drumul spre regiunile de destinaţie, deportaţii au fost supravegheaţi cu multă prudenţă, cu armele în cumpănire. Fiecare tren avea şef de eşalon (ofiţer MVD al URSS), doi adjuncţi şi un convoi de 30 de soldaţi.

Pentru realizarea operaţiei de deportare, (aşa numita operaţie „Iug”), încă la 9 mai 1949, în datele prealabile se indică precum că va fi nevoie de: corp operativ – 3389 de persoane, soldaţi MGB–MVD – 9050 de persoane, activişti de partid (partidul comunist) – 22560 de persoane, autocamioane – 3071 şi 1736 de vagoane. Datele după deportare arată că la expulzarea a 34270 de gospodari au participat 42975 de persoane! Ce puteau face bieţii oameni în faţa acestei urgii, acestei puteri?

Am descris şi au povestit pătimiţii pe paginile acestui ziar despre suferinţele şi lipsurile pe care le-au îndurat acolo deportaţii. Dar m-a frapat părerea unei persoane deportate din satul Valea Perjei, astăzi domiciliată în municipiul Chişinău, fiica şi nepoata unor gospodari foarte înstăriţi, deposedaţi de toată averea (desigur, nu de ea agonisită!), că ei au fost deportaţi ca cei mai buni, ca elita satului pentru că ţara (URSS) avea nevoie să ridice economia, industria şi datorită deportării ea a căpătat studii superioare la trei facultăţi. Am întrebat-o: „Dacă e aşa, atunci de ce n-aţi fost petrecuţi de tot satul ziua şi cu fanfare, dar noaptea luaţi de militari?” Mi-a răspuns: „Я с вами не хочу больше разговаривать”. Mi-am dat seama că puterea sovietică şi-a atins scopul în crearea „omului nou”, cu mentalitate şablon, de bolşevic. Aveam impresia că m-am întâlnit cu Pavlik Morozov sau cu acel care îşi toarnă jăratic pe cap.
Cu părere de rău, unii urmaşi şi foşti deportaţi nu-şi pun întrebarea de ce reabilitarea le-a venit în 1989-91 şi nu mai înainte? De ce până acum parlamentarii comunişti nu se ridică în picioare să comemoreze pe cei a căror viaţă a fost curmată în urma represiunilor şi deportărilor din 1940-49? Avem şi de acei care s-au contopit cu ei, le-au luat mantaua roşie, căţărându-se pe oasele părinţilor şi ale buneilor. Laşi şi nesimţiţi! Fiind la curent cu toate legile şi directivele referitor la compensaţiile şi înlesnirile pentru foştii deportaţi pentru persoanele supuse represiunilor, au profitat de tot: compensaţii, credite, alocaţii de care nici nu au visat, fără să doneze un leu pentru edificarea monumentului consacrat victimelor represiunilor staliniste care e pornit în Cimişlia. De fapt, în memoria părinţilor lor şi a acelui timp tragic. Doi ani batem la „uşile” împietrite şi ruginite ale acestor oameni, dar fără rezultat.

Proiectul de execuţie al monumentului este gata. Dar pentru implementarea proiectului, care preconizează multe elemente arhitecturale din piatra naturală (marmură, granit) este nevoie de mari resurse financiare, de care nu dispunem. Se propune, de pildă, de a scrie pe 12 dale de piatră numele şi prenumele tuturor celor supuşi represiunilor din raion în anii 1940-1949 (circa 1200 de persoane), ceea ce va costa circa 80 de mii de lei. Deci, implementarea proiectului ne va costa de 3-4 ori mai scump decât monumentul şi proiectul.
Ne adresăm cu o rugăminte deosebită către conducătorii gospodăriilor agricole, în pofida faptului că 6 iulie 1949 a fost o zi neagră pentru ţărani (cine dacă nu domniile voastre i-au înţeles mai bine?) şi că în acest an Dumnezeu le-a dat mai multe şanse pentru o recoltă bună. Fiţi solidari şi cu noi, fondatorii Asociaţiei Obşteşti „Societatea Istorică „Ştefan cel Mare şi Sfânt”, care şi-a asumat responsabilitatea de a edifica acest monument pentru a înveşnici memoria celor care au suferit fără vină.

Uşile BC „Moldova-Agroindbank” SA, unde îi are contul Societatea, sunt deschise în orice zi pentru toţi oamenii de bună credinţă.

Anastasia BALMUŞ,
preşedintele AO „Societatea Istorica „Ştefan cel Mare şi Sfânt”,
or. Cimişlia
Sursele pentru realizarea acestui act nobil pot fi depuse în contul bancar al Societăţii istorice „Ştefan cel Mare şi Sfânt”:
2251235011708/MDL, c/f 1012620001261 JBC Moldova Agroindbank SA, filiala Cimişlia, c/b AGRNMD2X782 (Tel.: 241 2 39 08; 0 69135465)
Persoana de contact: Anastasia Balmuş